(la propriu)
2 zile, 14 ore de traseu, 1 litru de apă, muuultă ciocolată, zăpadă, vin fiert, rozătoare, stele cum n-am mai văzut din copilărie, oameni faini, copii incredibili, bîrfe inofensive, making-out...
.
.
.
Mălăeşti, 9 – 10 decembrie 2006
De cîteva zile s-a dat drumul la Renegade Radio – singurul radio care îşi bagă. Nu contează ce, atîta vreme cît are unde... Realizatorii, puţini dar incompetenţi, se exprimă pe cît de mult, pe atît de prost şi, din cînd în cînd, într-un mod ambiguu pentru a crea – în opinia lor – senzaţia de mister. Muzica este un zgomot incert de rock şi punk, în general oferită de trupe obscure pentru că probabil radioul nu-şi permite achiziţionarea de trupe care au ieşit din anonimat. Informaţia utilă sau interesantă – atunci cînd există – este oferită într-un mod absolut neprofesional de oameni care nu ştiu pentru ce există butonul de "mute".
Exprimarea hlizită a RăzvrăTinei de dimineaţă îşi atinge în parte scopul de a te deştepta (din somn, evident) pentru că nimeni nu mai poate dormi liniştit după ce aude atrocităţile alea (şi nu mă refer aici la muzică). Din fericire nu vorbeşte decît 2 ore. Dar le vorbeşte zilnic între 9 şi 11... Şi cînd te bucuri că ai scăpat, apare unul care se crede buricul pămîntului şi căruia i se fîlfîie la fiecare al doilea cuvînt. Fîl – fîl... fîl – fîl... În fine, nu au ştiri, ceea ce e oricum mai bine decît să aibă ştiri proaste; însă departamentul de ştiri are o emisiune de subiectivisme de la 17 la 19 în care nu spune niciodată nimic coerent. Ca şi cînd asta n-ar fi suficient de deprimant, de la 19 la 22 e unul care vorbeşte sictirit despre viaţă şi pune muzică de care nu a auzit decît el.
La Renegade Radio nu există emisiuni, cu excepţia emisiunilor "tematice" din fiecare seară de la ora 22. Formatul e interesant, însă e păcat de efortul depus, entuziasmul nesuplinind întotdeauna lipsa profesionalismului. În concluzie, admirabilă iniţiativa, era nevoie şi de nişte d’ăştia ca să se diversifice puţin oferta radio, însă dacă vreţi un radio profesionist, ascultaţi în continuare 
El se întîlneşte în weekend cu prietenii să programeze.
Ea programează să se întîlnească cu prietenii în weekend.
Fără nici o legătură cu concertul Phoenix la care am fost acum 10 zile...
De ieri de cînd am ajuns acasă mănînc în neştire. Cred că mă pregătesc de hibernare.
La ce viaţă socială am...
M-am refugiat în Hinduism. M-am ostenit să mă separ de emoţii, sentimente, elanuri, ca să găsesc, dincolo, ceva imobil şi permanent, o prezenţă mută, anonimă, transcedentă, ce m-ar fi consolat de 
puţina-mi realitate şi de absurditatea lumii. Credeam că posed taina de-a fi stăpîn pe spirit şi pe orice cunoaştere. De fapt, nu posedam nimic altceva decît iluzia de a poseda şi un intens dispreţ pentru cei ce nu împărtăşeau această iluzie.
Dacă aş fi înţeles mai devreme, mi-aş fi condus inteligenţa şi inima cu mai multă pricepere. Aş fi putut, mult mai devreme, să-mi împart gustul pentru viaţa interioară cu dragostea pentru lumea în mişcare. Aş fi putut arunca o punte, mai devreme şi poate mai eficace, între mistică şi spiritul modern. Aş fi putut avea mai devreme credinţa, mila şi speranţa.
Nu ceea ce merită li se întîmplă oamenilor, ci ceea ce li se aseamănă. Multă vreme am căutat "adevărul într-un suflet şi un trup". N-am izbutit sa-l aflu. Pe cînd urmăream acel Adevăr, am pierdut contactul cu nişte mici adevăruri ce ar fi făcut din mine nu supraomul pe care îl doream, ci un om mai bun şi mai unificat decît sînt.
.
.
.
Nu întîmplător am ales tema bahică, astăzi fiind una din zilele în care lumea îmi cere de băut :)
Ultima trupă înainte de headlineri, Catamenia, a încălzit ceva-ceva atmosfera, deşi mie piesele lor mi s-au părut destul de lipsite de originalitate. În afară de o piesă care a sunat mai de doamne-ajută, restul parcă era una şi aceeaşi, cîntată cu pauze de respiro şi dialoguri cu sala. Nu ne-am putut abţine să comentăm cînd a sunat telefonul unui membru al trupei (interferenţe cu echipamentul de scenă) la modul "vezi că te caută maică-ta!". Dacă ştiţi cum arată vocalul, că io nu-i dau mai mult de 12 ani, o să gustaţi şi gluma...
Pregătirea scenei pentru WASP a durat peste 2 ore într-un frig de-ţi îngheţa sîngele în vine; degeaba trepăduşeam noi precum pinguinii, deja în a doua oră de aşteptare plîngeam duios după Catamenia... Blackie Lawless a refuzat să facă fotografii cu cîştigătorii tragerilor la sorţi, deşi am înţeles că acest lucru fusese stipulat contractual. Me and my best friend, mari amatoare de Blackie Lawless şi WASP în adolescenţă, aveam o bănuială că toate ifosele de primadonă ale lui Blackie nu vor depăşi prestaţia celor de la Crematory şi că punctul culminant al festivalului se consumase deja...
Ca să supravieţuim plictiselii şi a ceea ce părea o nouă eră glaciară, am abordat cîntece din repertoriul Warrior Soul şi The Almighty, ultimii fiind mai mult decît tătici în ceea ce priveşte reprezentaţiile live. Avem nişte înregistrări live de prin 94 care pot să închidă oricînd gura "necredincioşilor"; şi tot din perioada aia avem niscaiva înregistrări de la Donington cu un Blackie Lawless în tricou negru pe sub care se simţea nevoia unui sutien. În fine, nici acum nu i-ar fi stricat un atare accesoriu, cu toate că se încorsetase într-un costum de piele menit să-i păstreze cît de cît formele...
Show-ul a fost mişto, dar puţin cam scurt pentru cît am avut de aşteptat. Am încercat să filmez cîte ceva, dar era destul de dificil cu mulţimea de suflete care se agita în ritmul muzicii. La un moment dat o mînă criminală a înşfăcat aparatul şi am avut de ales între a ceda cardul de memorie sau aparatul cu totul. Pînă să apuc eu să-mi plîng de milă s-a terminat şi concertul, aşa că am rămas puţin lîngă scenă să văd dacă pot îmbuna un suflet sterp cu privirea mea de căţeluş rănit. N-am avut mult de aşteptat şi un nene small but angry a venit lîngă mine să mă întrebe ce aveam pe card: material foto sau video. I-am zîmbit vinovat şi i-am spus că încercasem să filmez. Mi s-a explicat că nu se mai poate face nimic, deoarece toate materialele confiscate fuseseră deja depozitate în autocarul trupei pentru a fi distruse. Şi a plecat. Pretenul m-a întrebat de ce nu i-am spus că aveam doar poze. Well, pentru că omul nu se născuse ieri, şi pentru că io nu ştiu să mint.
Dar ştiu să rog frumos :) L-am mai interceptat pe nenea a doua oară, sperînd să-l conving măcar să formateze cardul şi să mi-l dea înapoi. Nici măcar puterea lui “please, please, pretty please with sugar on top” n-a părut să dea rezultate. Mă deranja nu neapărat valoarea cardului – pentru că am afirmat întotdeauna că banii vin şi se duc – însă tot pe cardul ăla mai aveam fotografii şi înregistrări cu alte trupe, mai puţin recalcitrante :)
Înţelegînd eu într-un final că n-o să recuperez nici un card, şi îngheţată bocnă de atîta aşteptat, m-am dus la om să-mi iau măcar la revedere. I-am spus că regret că nu ne înţelegem, i-am spus că showul a meritat, şi i-am spus "bye-bye". Omul mi-a zîmbit, a dat mîna cu mine, şi am simţit în palmă cardul de memorie. Holy fucking shit. Nici măcar nu-l formatase, şi ăsta e motivul pentru care puteţi să vedeţi o bucăţică din reprezentaţia celor de la WASP la Cluj...
Şi mai există pe youtube un interviu recent, din octombrie, cu Blackie Lawless, care vorbeşte despre album, concerte şi altele, şi care interviu e presărat din loc în loc cu momente live – aşă că o să vedeţi şi scena la care se munceşte 2 ore, şi cam cum sună WASP în concert.
În concluzie:
Mi-a plăcut la Cluj, mi-a plăcut concertul şi mi-a plăcut compania. M-am întristat puţin la întoarcere, mai ales la căderea serii, pentru că sîntem alcătuţi din straturi, aidoma unor cepe, cum bine spunea cineva... Şi la fel ca în cazul cepelor, cînd începi să îndepărtezi din straturi, mai mereu se lasă cu lacrimi.
Sîmbătă dimineaţa am început romantic cu un mic dejun într-un restaurant gol, cu mese pline de flori proaspete din grădină şi muzică în surdină. Ok, nu bag mîna în foc pentru partea cu muzica în surdină; s-ar putea să fi fost partituri reziduale ale concertului din seara precedentă care se derulau înca în "background"...
După micul dejun - care s-a dovedit a fi din partea casei - am mers agale către staţia lui 8 şi am descins iar în centrul Clujului. Am intrat într-o librărie unde pretenul a salivat abundent la cărţi şi eu la reproducerile lui Alphonse Mucha de pe pereţi :)
.
Şi ne-am tot plimbat, aşteptînd să treacă de prînz, ca să ajungem la Hotel Onix la o oră acceptabilă şi să nu trezim oamenii din somn. Am fost foarte surprinsă să constat cît de politicoasă a fost recepţionera, care, pentru 2 oameni total necunoscuţi care au apărut de nicăieri întrebînd de clienţii hotelului ne-a oferit cu generozitate multe detalii, informîndu-ne că 3 dintre membrii trupei plecaseră deja prin oraş, iar ceilalţi probabil dormeau încă, ba chiar a sunat la unul dintre organizatori ca să întrebe dacă are idee de vreun eveniment care urma să aibe loc în ziua respectivă. Eu deja deliberam dacă m-ar tenta mai mult o bere şi o bîrfă cu Crematory sau concertul cu WASP, fiind programate cam pe la aceeaşi oră...
Am plecat gîndindu-ne serios la mica noastră dilemă. Şi fiindcă gînditul intens generează foame, ne-am oprit să îmbucăm ceva la Pizza Y. Acolo – plin de rockeri. M-au distrat întodeauna privirile scrutătoare pe care le schimbă rockerii între ei. Cercetează una bucată tricou şi încep să tragă concluzii: "Savatage", deci rock progresiv, probabil "Dream Theater" şi, dacă e un împătimit, poate chiar "Evergrey" :) E ca la un cod de bare care oferă în timp scurt o grămadă de informaţii... Anyway, ne-a plăcut la Pizza Y, se asculta mult rock, probabil în cinstea noastră, şi aveau inclusiv desert "Y". După masă însă ne-a luat un somn că ne venea să ne întoarcem la Hotel Onix ca să cerem una din cheile lăsate la recepţie şi să-i aşteptăm pe oameni în cameră...
Spectacolul din seara precedentă se terminase cu invitaţia "Ne vedem mîine la aceeaşi oră!", ceea ce a fost puţin confuz, deoarece fusesem chemaţi la ora 15.00 şi concertul începuse la 20.00. Acum am făcut rapid o medie şi am decis că putem să riscăm un somn pînă pe la 18.30. Aşa că ne-am întors la "Solaris" să dormim liniştiţi în patul nostru, lasîndu-i pe alţii să bea o bere cu Crematory. Data viitoare întreb însă ora exactă la care sînt aşteptată, nu mai speculez ce înseamnă "pe la prînz" în opinia unora sau altora :)
Se pare că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la tîrg, prietena mea cea mai bună sunîndu-mă disperată să afle unde sînt, că pe scenă se petrec lucruri şi ratez chestii. Am ratat Trooper; lumea pare a avea o impresie bună despre dînşii, eu însă nu poci să mă pronunţ în lipsă de probe...
"Solaris" e situat undeva la 10 minute de mers pe jos de la drumul principal către Dej. Pe drum pretenul a făcut imprudenţa să se plîngă că nu prea mai poate vorbi deoarece a ţipat prea mult cu o noapte înainte, la Crematory. Zic: "Ştiu, te-am auzit. You scream like a girl..."; şi pentru că era dornic să-şi îmbunătăţească performanţele, am profitat de drumul pustiu pentru a lansa cîteva urlete în stilul Obituary. Au existat şi cîţiva cîini care au oferit feedback corespunzator :) Pretenul a avut ulterior ocazia să exerseze tehnica pe recitalul celor de la Winterhorde, în timp ce eu şi prietena din dotare speculam performanţele vocalului la ieşirea de pe scenă: "Ăsta scuipă sigur sînge după ce termină, că prea forţează pe corzile vocale".
Mă rog, pe înregistrarea video se aud şi ceva rîsete necontrolate, iertat fie-ne că ne-am şi distrat de banii cheltuiţi acolo :)
Rămăsesem la data de 6 octombrie, anul de graţie 2006. Prima seară de concert. Ca idee, mi s-a părut amuzantă iniţiativa unui concert rock sub deviza "muzică împotriva drogurilor" – mai ales că unii dintre artişti aveau antecedente la activ... În aer se simţea un vînt aducător de ploaie. Tocmai ne întrebam de ce naiba nu le dă ăstora prin cap să inventeze un aeroport acoperit (insert Beavis and Butthead laughter here), cînd pe scenă urcă un nene care anunţă voios că s-a remediat pana de curent. Nu vreau să ştiu ce se întîmplă cu avioanele cînd aeroporturile se confruntă cu pene de curent... De fapt, vorba lui Schweinhund, "în final, toate avioanele ajung la sol..."
După 5 ore întîrziere, programul a fost deschis de trupa "Defect". Mie mi-ar fi plăcut mai mult dacă n-ar fi avut parte vocală pentru ca linia melodică ar fi fost cît de cît suportabilă, în ciuda faptului că tobele au sunat sec. Am profitat de prestaţia lor ca să dau o tură prin zonă, pentru inventarierea cunoscuţilor. În afară de my best friend şi our boyfriends prezenţi şi trecuţi, nimic. La final vocalul a spus pînă la urmă două vorbe care au avut ecou în rîndul maselor: "Fără droguri!" urmate imediat de "Nu prea vă convine chestia asta, nu?" Păăăăăi... judecînd după feţele unora care erau deja beţi criţă, nu, nu cred că i-a impresionat foarte mult pilda moralizatoare.
A doua trupă care a urcat pe scenă, "Seven", se autoproclamă "love metal". Fiind clujeni aveau în primele rînduri nişte susţinători înfocaţi. Faţă de ce auzisem înainte Seven a sunat chiar interesant, deşi vocalul încearcă un pic cam prea mult să aducă a HIM. Cam pe la mijlocul recitalului lor am început şi eu să-mi croiesc drum către primul rînd. Pentru cei interesaţi, există o înregistrare cu Seven pe youtube. Da, da, bootlegul îmi aparţine. :)
Am fost plăcut surprinsă să observ o notă ascendentă, adică creşterea calităţii reprezentaţiilor pe măsură ce se apropia punctul culminant al concertului. Mie mi-a plăcut enorm prestaţia celor de la "Avatar", amintindu-mi de energia celor de la Pantera. Judecînd după mosh-pitul din primele rînduri, nu cred că am fost singura. Singură am rămas o vreme cînd pretenul s-a dus să-şi încerce norocul la o sesiune de fotografii cu Crematory, dar măcar în timpul ăsta am ajuns şi eu unde îmi propusesem. Adică în primul rînd. :) Ah, da, avem înregistrare video şi cu Avatar. Păi se putea altfel?
Pretenul s-a întors după o vreme fără poze, dar cu tricou original Crematory – long sleeves. La preţ de dumping. Un tricou cu mîneci lungi a costat 35 RON şi unul cu mîneci scurte 20 RON. Prin Bucureşti chestii similare dar meşteşugite prin Ungaria se apropie lejer de 100 RON. Bineînţeles că la atare ofertă după concert am mers şi eu la stand să încerc să găsesc un tricou mărimea mea. Tipul care vindea a părut uimit de faptul că eu şi pretenul plătim separat. L-a tras deoparte şi a început să-i facă trainingul: "acum îi iei tricou, mai încolo o scoţi în oraş, o cină romantică, înţelegi tu..." De înţeles a înţeles el ceva, măcar parţial. Mi-a cumpărat tricoul ca să scape ieftin de ziua mea care se apropie. Aviz amatorilor :) După care tipul, probabil impresionat de mutrele noastre inocente, ne-a invitat a doua zi să îi însoţim la o bere. Io n-am aşteptat să-mi zică de două ori şi am cerut detalii. Cică Hotel Onix, pe la prînz... Dar despre asta în postul viitor.
În încheiere trebuie să precizez că băieţii ăştia au dat super clasă, că n-au avut aere de vedete şi că au cîntat vreo două ore, timp în care au comunicat excelent cu publicul. Ba chiar au întrebat ce vrem să auzim, şi chiar au cîntat la cerere. Ca lăutarii :) Aveţi mai jos înregistrarea live de la "The Fallen".
Dacă v-a plăcut, mai găsiţi două videoclipuri pe youtube courtesy of yours truly: "Revolution" şi "Temple of love". Enjoy. (I know I did...)
Şi unde mai pui că la sfîrşit am dat şi mîna cu Matthias, vocalul secundar, ăla mic, dulce şi blond... Sweet :)
[Din moment ce nime’ nu se deranjează să cecească tot că “e prea muuult”, pot să-l repostez liniştită şi aici, unde îi iaşte de fapt locul. For safe keeping, că deh... punem amintirile în borcănele şi le mai descăpăcim cînd simţim nevoia...]
Am încercat cîteva zile la rînd să conving Cetateanul Lynx să mi se alăture în această aventură, dar în zadar. Mai ales că se lăudase că era mîndru posesor de invitaţie la concert. Noi, ăştia cu mai puţine relaţii – sau cu o experienţă ceva mai scurtă prin Radio Lynx – ne-am cumpărat bilete, ca să încurajăm circuitul muzical pe plaiuri mioritice. De fapt, mi-ar fi surîs şi idea unui road trip în maşina mai sus menţionatului, cu boxele urlînd la maxim “I’m a wild child, come and love me, I need yooooooooou”, în loc de 8 ore în tren cu varii specimene. Mă rog, pînă la urmă n-a fost chiar aşa mizerabil nici cu trenul, mai ales că jumătate din călători aveau aceeaşi destinaţie ca mine şi aduseseră şi muzică.
De la 22.30 cînd ne-am urnit din Gara de Nord am stat mai mult pe hol tăifăsuind de zor cu partenerul meu de călătorie care n-a avut încotro şi a trebuit să suporte toate amintirile şi evocările şocurilor trecute din repertoriul personal, şocuri administrate cu mărinimie oamenilor pe care îi stalkeream prin posturile de radio ale tinereţilor mele zbuciumate, sau mini-celebrităţilor locale, sau local hero-şilor care se bucurau de atenţia noastră (me and my best friend, nota redacţiei...) efemeră… Şi dacă vi se pare că vorbesc mult, cu fraze ample, greu de urmărit, imaginaţi-vă ce şi cît a avut de suferit bietul om pînă la ora 2 noaptea cînd a avut curajul să-mi spună că-i e somn... Măcar dac-am fi fost un cuplu, am fi stat îmbrăţişaţi sau efectuînd alte cele, probabil depinzînd la fel de mult de oral skills, dar cu mai puţină vorbărie... Well, ghinion :)
Ghinion şi pentru mine, mai ales că băusem o cafea tare şi nu puteam deloc să mă alătur grupului vesel care moţăia în compartiment. Pe la 6 şi ceva dimineaţa coboram din tren cu ochii cîrpiţi şi dîrdîind; în faţa mea o gagică mai plinuţă îmbrăcată doar cu un tricou fără mîneci.
Eu: “Mă ia frigul numai cînd mă uit la fata asta. De ce nu pune dracu’ ceva pe ea?!"
El: “Nu ţi se pare că a pus destul?!”
Ha ha. Măcar am început ziua cu un rîs sănătos. Am găsit un nene taximetrist care să ne ducă mintenaş la hotelul pe care ne hotărîsem să-l testăm. 90 de RON pe noapte faţă de 180 ca în centrul Clujului. Unde mai pui că era doar la 15 minute de mers pe jos de aeroport. Adică de locul în care avea să se ţină concertul. N-a fost lipsit de peripeţii; nu voiam decît să mă cuibăresc sub plapumă şi să sforăi delicat (ca o doamnă – mi s-a spus) pînă la ora 15 cînd începea nebunia. La recepţie, stupoare.
El: “Aveţi o rezervare pe numele […]”
Ea: “Nu, n-avem.”
Eu deja mă crizam la gîndul că mă voi prăbuşi istovită într-un şanţ şi că nu voi fi in cea mai bună formă la concert.
El (plin de inspiraţie): “Da’ camere libere aveţi?”
Ea: “Avem.”
Ştiam eu că nu-l iubesc degeaba... My saviour :) De dormit n-am dormit decît cîteva ore, după care am aburcat frumos în maşină şi am mers în Cluj să vedem cu ce avem de-a face. Am avut de-a face cu oameni aşa frumoşi şi locuri atît de spectaculoase că se făcuse ora 16.30 şi noi încă hălăduiam încoace şi-ncolo cu expresia tîmpă specifică turiştilor. Mă rog, în termeni mai civilizaţi i se spune “tourist glow”, da’ noi sîntem rockeri, se acceptă. Cînd în sfîrşit am ajuns la aeroport era aproape 17.00 şi nici urmă că acolo s-ar fi întîmplat ceva. Cu excepţia a cîtorva “pletuţe” care aşteptau plini de speranţă lîngă poartă. (“Plini” sau “pline” de speranţă? Oare acordul s-o face cu “pletuţe” sau cu “cîtorva”? Nevermind…) Ne-am întors la aşternutul primitor şi am mai furat cîteva ore de somn.
Abia pe la 19.30 intram în sfîrşit pe aeroport. Aveam în rucsac aparatul meu foto Pentax Optio MX 4. Da, ştiu, trebuia să-i dau tot numele pentru că e de viţă nobilă. Şi mai şi filmează. Deasupra lui era amplasat strategic un tricou, nişte şerveţele umede şi un pachet de Orbit Herbal. Don’t ask :) M-am gîndit totuşi că dacă cineva are inspiraţia să ma cotrobăie în geantă să fie descurajat de aspectul “harmless” al conţinutului. Din fericire jandarmii clujeni sînt mult mai relaxaţi decît cerberii bucureşteni. M-au întrebat politicos dacă am “lucruri interzise” în rucsac.
“Adică ce?”, am făcut eu pe proasta.
“Păi, cuţite, de exemplu”.
“Nu n-am aşa ceva”, am răspuns eu fericită că pot să nu spun adevărul fără să mint în acelaşi timp...
Şi uite aşa, abia pe la ora 20.00 a început să mişte ceva şi pe scenă. Şi ar urma relatarea concertului din 6 octombrie, dar deja am scris ca după 28 de zile de rehab, şi e trecut de miezul nopţii, şi mîine cică muncesc, aşa că dacă vreţi să aflaţi cum au decurs ostilităţile la Maximum Rock, va trebui să mă mai suportaţi cu încă un entry. Sau două... trei... :)
În Cluj adică...
Băi... mişto. Calm, frumos. Clar, e de stat acolo. Mai mult decît 3 zile. Oameni relaxaţi, n-am auzit pe nimeni vorbind tare, cu atît mai puţin ţipînd. Deşi străzile erau pline de maşini, n-am auzit nici un claxon cît am umblat prin oraş. Pînă şi cîinii se abţin să latre. E o linişte care te cuprinde încetul cu încetul, dar probabil trebuia să mai stau cîteva zile ca să mă opresc să trec pe roşu. Voiam iniţial să fac o grămadă de poze, dar am renunţat cînd am văzut că nu pot prinde ce voiam eu să prind. În Bucureşti din 50 în 50 de metri e cîte un bar. Acolo cred că-s 10 toate. În schimb la fiecare 50 de metri e un magazin de SH. Şi multe case cu poveşti în spate. M-am plimbat cînd dădea să plouă, m-am plimbat cînd era un soare blînd, tomnatic, m-am plimbat cînd trebuia să prind trenul înapoi... L-am prins. Nu prea-mi plac călătoriile lungi cu trenul. Dar de data asta a meritat.
Mai multe detalii zbuciumate pe blogul Radio Lynx.
Dă-mi un răspuns,
dă-mi un răspuns,
chiar dac-ar fi să-mi spui nu,
să-mi spui nu.
La gîndul tău eu n-am ajuns,
doar tu îl cunoşti,
numai tu.
Mii de-ntrebări în priviri mi-ai citit
dar nu mi-ai dat vreo speranţă...
nici n-ai fugit
ca un vis de o clipă
de cînd te-am întîlnit...
M-am întors de la Cluj. Şi de atunci tot ascult Aura.
Pe cît de năucitoare e literatura sud americană, pe atît de vie şi şocantă e arta contemporană a acelor locuri.
Meridy Volz reuşeşte să transmită prin culoare toate emoţiile pe care le trăieşti atunci cînd te bucuri de dragoste şi erotism.
"Iubesc culoarea. Lucrările mele sînt caracterizate drept expresioniste cu o paletă impresionistă. În toate lucrările mă folosesc de figură pentru a evoca pasiunea şi senzualitatea. Liniile mele crează senzaţia de mişcare, iar intensitatea culorii creează o stare."
Cartea trecutului:
Această carte simbolizează timpul de reculegere după o perioadă de conflicte. Cu toate că te-ai simţit istovită atît din punct de vedere fizic, cît şi emoţional, forţa ta interioară şi perseverenţa te-au ajutat să depăşeşti acele momente.
Armistiţiu. Laşi garda jos atunci cînd realizezi că a trecut ce era mai greu.
După o perioadă de recuperare, te simţi ca nouă.
Cartea prezentului:
Primeşti un mesaj care te va umple de inspiraţie, pasiune sau care te va determina să-ţi explorezi creativitatea.
Începe o perioadă care-ţi va permite să-ţi pui în valoare talentul. Profită.
Această carte mai poate simboliza naşterea unui copil sau trăiri emoţionale intense.
Cartea viitorului:
Puterea de a depăşi dorinţele şi de a fi în armonie cu ceilalţi...
La horoscop, dacă te străduieşti puţin, te regăseşti în absolut toate zodiile. Toţi avem bani de luat, toţi avem o relaţie sentimentală (sau măcar speranţa uneia), toţi am depăşit o perioadă grea, toţi avem lucruri importante care se derulează la momentul respectiv...
Ghicitul în palmă, cafea sau în cărţi este la fel de permisiv şi ambiguu ca să-ţi permită să găseşti cel puţin un element familiar. Unora dintre noi le displace profund să audă din partea prietenilor "O să fie bine", gîndind la modul "da’ tu de unde ştii aşa sigur?" însă îşi programează starea de spirit în funcţie de horoscopul auzit la nu ştiu ce post de radio.
Nu-s un mare fan al cărţilor de tarot, deşi există seturi absolut fantastice din punct de vedere artistic, însă m-am regăsit ici şi colo în interpretarea mea virtuală. Şi, da, m-am simţit bine... Partea cu "Puterea de a depăşi dorinţele şi de a fi în armonie cu ceilalţi" a fost de-a dreptul genială. Prietenii ştiu de ce...
Iată şi varianta originală .
Pentru amatorii de tarot – şi nu numai – testul poate fi găsit aici.
The hunger for love is much more difficult to remove than the hunger for bread.
~ Mother Teresa ~
O zi ca oricare alta, aglomeraţie, mulţime, ea îl vede, îi zîmbeşte, el o vede, îi zîmbeşte şi el, apropiere, cunoaştere, discuţii, glume, iluzii, iubire.
Dragoste la prima vedere...
Mi-a fost recomandat "Closer" de către un prieten care mă învăţa că există o singură modalitate de a părăsi pe cineva: "I don’t love you anymore. Goodbye." Din păcate nu este niciodată atît de simplu, şi de multe ori se întîmplă să pleci înainte de a se fi terminat.
Majoritatea oamenilor e dependentă de iubire. Uneori iubirea atinge patologicul şi se împleteşte cu obsesia, cu dorinţa pur animalică, cu gelozia oarbă. Iubim, urîm, posedăm, ne încăpăţînăm, ne torturăm, îi torturăm pe alţii pentru egoismul nostru.
"Dan: I hate that I'm hurting you."
"Alice: Then why are you?
No one will ever love you as much as I do. Why isn't love enough?"
De ce dragostea nu este niciodată de ajuns? Pentru că ne e frică de ea, de impactul pe care-l poate avea asupra noastră, de pierderea controlului, ne e frică să nu devenim dependenţi de cineva care poate dispărea din viaţa noastră lăsîndu-ne la fel de năuciţi ca după o lovitură la cap. Foarte inspirat Dean Martin la versul "Tell me quick, ain't love a kick in the head?"
A fost prima dată cînd, urmărind o scenă romantică pe monitor, la o distanţă de 50 de centimetri, mi s-a părut că sînt indiscretă.
De ce trebuie văzut filmul ăsta? Pentru că fiecare frîntură de conversaţie şi fiecare experienţă relatată pe ecran are legătură cu ceva din viaţa ta. Şi toate, asemeni fotografiilor Annei, pot fi interpretate.
Fără a ţi se arăta o singură secundă de sex, eşti tîrît într-un univers deopotrivă fascinant şi repulsiv. Şi înveţi. Despre a fi puternic, despre a fi vulnerabil, despre dependenţa de cineva, despre fidelitate şi infidelitate, despre furie, iertare, depresie şi alegeri neinspirate. Despre capitulare. Despre compromis.
"Larry: You don't know the first thing about love, because you don't understand compromise."
Aşa şi e,
Precum ai spus că va fi,
Viaţa trece pe lîngă mine
Mai mereu...
Aşa şi e,
Versiunea scurtă:
Fără iubire, fără victorii,
Fără erou în universul ei
Nu-mi pot lua privirea de la tine...
Nu mă pot gîndi decît la tine...
Pînă cînd voi întîlni pe altcineva
~ Damien Rice "The Blowers Daughter" ~
Cît durează dragostea la prima vedere? Evident, pînă vezi pe altcineva...
Incredibil cum o ştire despre o tragedie feroviară se poate transforma într-un show de divertisment: "... au reuşit să scoată 15 cadavre, dintre care 21 decedate."
"Prima", viaţa e mult mai frumoasă cu tine...
Termenul "eros" originează din grecescul "erasthai" şi face referire la acel aspect al iubirii care se manifestă printr-o puternică dorinţă pentru ceva. 
De multe ori este evocat pentru a exprima o dorinţă de natură sexuală – de aici denumirea modernă de "erotic". În scrierile sale Platon este de părere că eros este doar o dorinţă prin care căutăm frumuseţea transcedentală. A iubi înseamnă a căuta nu un anumit individ, ci acele elemente de frumuseţe pură, ideală pe care acesta le posedă.
Contrastînd cu dorinţa pasională a erosului, "philia" reprezintă tandreţea şi afecţiunea pentru celălalt. La greci termenul se referea inclusiv la loialitatea faţă de familie şi cetate. Aristotel spunea că la baza prieteniei se află interesele comune, plăcîndu-ne cu precădere aceia care caută în viaţă ceea ce căutăm şi noi, care dau dovadă de calm şi justeţe, şi care ne admiră la fel de mult pe cît îi admirăm şi noi. În opinia sa caracterele integre generau cel mai bun tip de prietenie, şi în ultimă instanţă, iubire. Însă prima condiţie a iubirii descrise de Aristotel era ca omul să se iubească pe sine însuşi. Fără puţin egoism omul nu putea manifesta înţelegere şi afecţiune către ceilalţi.
"Agape" face referire la dragostea paternă a divinităţii faţă de om, dar termenul poate fi extins pentru a îngloba o iubire fraternă pentru toată umanitatea. Agape deţine elemente comune erosului şi philiei în sensul că descrie o iubire perfectă care este pe de o parte tandreţe, iar pe de altă parte pasiune fără necesitatea reciprocităţii. Conceptul apare în religia creştin-iudaică referitor la iubirea de Dumnezeu: "Îl vei iubi cu toată inima, tot sufletul şi toată voinţa ta."
Alan Soble face un excelent rezumat: "Eros este agresiv, egocentric şi chiar egoist. Agape e o iubire generoasă. Eros reprezintă o iubire inconsecventă, infidelă, în timp ce agape nu fluctuează şi continuă să ofere în ciuda nerecunoştinţei. Eros e o dragoste ce răspunde unei valori a lucrurilor, în timp ce agape conferă valoare lucrurilor ca rezultat al iubirii manifestate. În final, eros e o iubire ascendentă, prin care ne înălţăm către divinitate, iar agape este o iubire descendentă, de la divinitate către om... Philia este prinsă undeva între eros şi agape."
Mi-a fost greu să înţeleg de ce lumea a încercat de atîta vreme să teoretizeze diferitele aspecte ale iubirii. 
La ce bun să scrii despre dragoste cînd poţi fi ocupat trăind-o şi experimentînd-o la propriu? Bună întrebare. Am aflat şi răspunsul după cîteva luni de tortură auto-indusă, timp în care teoretizam numai ca să-mi pot găsi liniştea. Şi chiar aşa, la ce-ţi trebuie certitudini în dragoste?! Certitudini nu, dar cîteva puncte de reper, ca să nu zic un punct de sprijin, ar fi binevenite. "Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni Pămîntul din loc", nu?
Nu poţi impune sentimente inimii; nu m-am forţat niciodată să simt ceea ce am simţit şi n-am forţat pe nimeni să-mi ofere reciprocitate. Am sperat ca acest lucru să se întîmple în mod natural, apoi mi-am acceptat liniştită soarta... Pînă nu de mult am fost destul de absorbită de mica mea dramă personală. Deşi nu-s genul, mă trezeam cu ochii în lacrimi în cele mai nepotrivite locuri şi situaţii, copleşită de tensiunea acumulată, de frustrarea că nu pot face altceva decît fac deja, chiar dacă o fi fost rău sau bine, de disperarea că o să se termine pentru că nu e loc de altceva, şi de întrebarea tipic feminină "de ce mi se întîmplă tocmai mie?!" (eu aia specială cu atît de multe de oferit şi care merit să primesc mult mai mult – sună cunoscut?)
În acele zile de "buffer overflow" îmi doream să renunţ, pentru a pune capăt unei torturi mizerabile; însă mi-era frică să pun punct pentru că am observat în timp cît de repede pot închide un capitol cînd hotărăsc asta şi cît de puţin mă uit înapoi. Dar de ce să renunţ la un sentiment aşa frumos?! Poate pentru că vreau/merit să fiu cu cineva care îmi caută compania şi care nu doar îmi tolerează prezenţa...
Am fost eros şi am fost philia. Am iubit eroşi şi am pierdut. Am întîlnit philia şi agape. Şi am pierdut, dar am cîştigat.
Ani de zile o reproducere a lui Miyata Masayuki a stat la mine în cameră la loc de cinste într-una din nişele peretelui în faţa căruia ţineam biroul, supravieţuind multor schimbări de tapet, mobilier, design interior şi altele la fel de traumatizante pentru vecini...
Mie îmi place să redecorez frecvent, şi dacă nu-mi pot permite luxul de a mă muta dintr-un loc în altul, măcar mut mobila de colo-colo. Ei bine, în orice situaţie această minunată lucrare a stat în apropierea spaţiului meu de lucru, şi multe epistole au fost redactate ronţăind creativ creionul în timp ce admiram "Pieta"...
Nu sînt o persoană religioasă; în copilărie am fost tîrîtă pe la biserici şi mînăstiri oarecum împotriva voinţei mele, însă nu m-au încercat alte sentimente de admiraţie în vecinătatea vreunei biserici decît cele legate de frumuseţea pur arhitecturală. Este însă foarte adevărat că te poţi linişti şi poţi încerca un sentiment de religiozitate în faţa unei opere de artă care reuşeşte să îţi transmită un mesaj.
"She knew the risks, she didn't have to be there. It rains... you get wet." - "Heat"
Dimineaţa asta înnorată mi-a adus aminte de "A".
"A" nu era nicidecum genul de prezenţă tonică, efervescentă, solară, care să te energizeze ca o cafea tare, în schimb avea o oarecare nostalgie şi o undă de mister şi lascivitate care se lipea de sufletul tău si nu-ţi mai dădea pace. De cele mai multe ori resping oamenii care nu par suficient de "aprinşi" sau trimit semnale contradictorii, însă mi se întîmplă uneori să le caut compania. "A" era aidoma personajului lui Robert de Niro in "Heat"; nu dorea să se ataşeze de nimeni şi nimic de care nu se putea despărţi în 30 de secunde. Îl invidiam sincer pentru nonşalanţa cu care afirma că stă cu cineva, atîta vreme cît îi este bine, după care "se extrage" şi merge mai departe. Era în această declaraţie o certitudine aproape fatalistă, în genul celei evocate mai tîrziu de Robbie Williams în "Feel" – „Before I fall in love I’m preparing to leave her" – certitudinea că toate lucrurile, rele sau bune, au un final.
Fără a face nimic în mod special, decît un zîmbet care contrasta cu sobrietatea-i obişnuită, şi ocazional un sărut prietenesc pe obraz, omul ăsta se insinua în sufletul tău treptat, dar constant, ca o boală. După toate aparenţele contagioasă. Nu ştiu dacă era misterul, intangibilitatea sau poate ceva mai profund de care nu mi-am dat seama, cert este că "A" nu părea să ducă lipsă de companie feminină. Deşi nu l-am văzut niciodată schimbînd femeile ca pe articole vestimentare, am observat cît "lipici" avea în public. La un anumit gen de public... Nu ştiu nici acum de ce am ales cu bună ştiinţă să mă alătur unui lung şir de experienţe insignifiante cînd toată viaţa am urît să fiu cu cineva pentru care nu însemn nimic. Am ignorat avertismentele şi am sărit în gol. A fost o alegere care mi-a aparţinut în totalitate şi pentru care m-am pregătit să suport consecinţele.
Mi-e dor din cînd în cînd de "A". A fost o prezenţă scurtă dar importantă în viaţa mea. Aparent a şi marcat o tendinţă a relaţiilor următoare, în care eu să iau hotărîri de moment şi să suport consecinţe :)
Îmi amintesc uneori cu plăcere una din nopţile în care "A" şi încă 2 colegi de facultate ne-am adunat la mine pentru o seară de junk food, filme, muzică, bîrfe, bere şi atmosferă studenţească. Nu s-a întîmplat nimic carnal atunci, nici între noi, nici între ceilalţi, însă spre dimineaţă îl pîndeam cum doarme şi îi conturam de la distanţă profilul feţei. Am memorat atunci fiecare fir răzleţ de sprînceană şi fiecare crevasă apărută prematur în jurul ochilor. Mai mare decît mine cu cîţiva ani, cu o experienţă de viaţă haotică ce însumase inclusiv dormitul în şanţuri prin alte ţări, cu nopţi pierdute cum îi şade bine unui artist, şi cu lipsa de preocupare pentru îngrijirea cosmetică specifică oricărui bărbat care se respectă, "A" avea un şir de riduri paralele ce porneau de sub colţul exterior al ochiului şi coborau către zona de sub ochi. Fără să fi avut o frumuseţe perfectă, ireală, care te amuţeşte, "A" avea tot felul de mici imperfecţiuni pe care eu, în situaţia dată, le găseam delicioase.
E înnorat, cerul stă să lăcrimeze aidoma unei gagici care înţelege în final că, da, ăsta e sfîrşitul, şi cu toate astea mie îmi place la nebunie. Uneori am chef să mă plimb pe o vreme ca asta, să las vîntul să mă strîngă puţin, alteori vreau doar să zac leneş sub plapumă. De ce-mi place cînd e înnorat? Poate pentru că nu poţi trăi veşnic în soare, oricît de plăcută ar fi această experienţă. De ce alegem uneori oameni care ştim că ne vor răni? Pentru că ne plictisim la un moment dat de oameni care ne venerează. Reversul medaliei, nevoia de schimbare, goana după himere sau poate doar provocarea... Îmi place cînd e soare, şi e soare şi-n suflet, îmi place cînd sînt nori, îmi place cînd plouă domol şi-mi plac şi furtunile...
Chiar mă gîndeam la un moment dat că viaţa mea aduce puţin cu un buletin meteo: „vînt slab pînă la moderat, cer variat noros, pe alocuri cu descărcări electrice”... Eh, descărcările alea electrice merită tot efortul... Şi ce dacă uneori e prea intens şi te arzi? Şi ce dacă uneori e prea mult dintr-o dată şi doare atît de rău că ai vrea să mori? Cum bine spunea un prieten, e bine să mori din cînd în cînd. Numai aşa poţi renaşte.
