Radio, de ieri și azi
Îmi amintesc că prin aprilie ascultam în căşti, la noul meu telefon mobil, un post de radio de care nu ştiam nimic. Neobişnuit lucru – pentru mine – deoarece după revoluţie cunoşteam toate radiourile, visam frecvenţele şi telefoanele de redacţie, cunoşteam pe de rost adresele şi – mai mult ca sigur – fusesem şi prin studio măcar o dată. La vremea aceea îmi făcusem mulţi prieteni în rândul acelora care prezentau emisiuni şi, cu unii dintre ei, încă păstrez legătura.
Nu am să uit niciodată euforia primilor ani de radio post revoluţionar; oameni discutând relaxaţi despre ziua care începea sau care doar ce se încheiase, emisiuni pregătite cu colecţia muzicală din dotare, topurile redactate de ascultători, lipsa plylisturilor şi, nu în ultimul rând, interacţiunea cu ascultatorii. Showurile interactive în care ascultătorii dădeau telefoane toată noaptea şi răspunsurile la scrisori erau numai câteva din emisiunile menite să te facă să te simţi bine. Muzică era din belşug, şi din toate genurile. Pentru că înainte de 1989 nu avusesem acces decât la Abba şi Boney M, timp de 3 ani de zile am ascultat absolut orice. Dormeam cu radioul pornit de frică să nu ratez ceva important.
Ceva s-a schimbat, prin 1993 lumea deja se săturase de promisiuni deşarte despre o viaţă mai bună iar inflaţia năucitoare îşi spunea cuvântul şi asupra moralului acelora meniţi să ne descreţească frunţile. Oamenii au pierdut euforia şi entuziasmul şi au devenit “fatigaţi” şi condescendenţi. Ajunsese astfel încât deschideai radioul doar ca să auzi pe unul sau altul despre ce zi “nasoală” are el şi ce mult “suge” să fii la radio în acel moment. Radioul nu a mai fost din acel moment pentru ascultători, ci pentru cei care îl realizau, terenul personal de joacă, unde – ca moderator – închideai microfonul dacă nu-ţi plăcea numele celui care te apela pe linia directă şi te decretai dumnezeu.
Apoi, prin 1996, a dispărut şi muzica, în parte datorită campaniei de promovare a valorilor autohtone. Am evitat să pun ghilimele, pentru că chiar avem valori, dar nu este vorba de trupele promovate atunci. N-am să înţeleg niciodată de ce “au prins”, de ce au dispărut treptat până şi baladele rock, şi cum s-a ajuns la manelizarea României. Ce-i drept, nu la radiourile principale, dar cred ca liniarizarea muzicală, faptul ca schimbai frecvenţele şi nu sesizai nici o diferenţă şi faptul că lumea nu mai avea opţiuni a contribuit în parte la acest lucru. Muzica “altfel” a devenit noua contrabandă, şi “Hai să-ţi dau să asculţi o trupă faină” aducea izbitor cu “Hai să-ţi dau să citeşti o carte bună” de dinainte de ’89.
Revin. Îmi amintesc că prin aprilie ascultam în căşti, la noul meu telefon mobil, un post de radio de care nu ştiam nimic. Eram foarte entuziasmată că auzeam trupe de care probabil multă lume nici nu auzise, şi mă întrebam cum mai este încă posibil. Eram fericită că nu vorbea nimeni, dacă tot nu spunea ceva care să facă vreo diferenţă. Pentru prima dată aveam senzaţia că, nu numai că trăiesc în universul meu, dar aveam acum şi coloană sonoră la el. Puţin bănuiam atunci că, peste numai câteva luni, avea să mi se propună o colaborare cu ceea ce părea cel mai (de) bun (gust) radio în FM la acea vreme. Incredibil mi se pare încă faptul că am ajuns să fac emisiuni cu una din figurile proeminente ale radioului post-revoluţionar şi unul din fericiţii destinatari ai epistolelor mele săptămânale prin anii ’90.
Vorba colegului meu Bogdan Nicolescu, “Muzica fie cu voi”.
[originally posted on News FM Blog]