Oameni departe și aproape

Tema primita de la
AndreiArd (10/21/2008 11:52:05 AM)
tema: oameni departe și aproape
cuvinte de folosit: contact, privire, dor, singur, impreuna

si rezultatul:

Tue, Feb 3, 2009 at 3:53 PM
subject: OAMENI departe și aproape
mailed-by gmail.com

(usor patetico-melodramatic, dar nu-mi iese altfel :))

Oamenii mi s-au părut întotdeauna fascinanți. Când eram mică stăteam uneori și urmăream pe câte cineva făcând lucruri absolut banale. O priveam pe femeia de serviciu a întreprinderii unde lucrau ai mei, o priveam măturând și spălând pe jos. Studiam felul în care așeza cârpa umedă pe teu, mereu în același fel: așternând mai întâi cârpa dreptunghiulară jos, apoi așezând în mijlocul ei teul și împăturind colțurile cârpei peste marginile teului. Deși era banal, încercam o senzație aproape erotică văzând-o ce concentrată și meticuloasă era în rutina ei.

Petreceam destul timp în vitrina atelierului foto urmărind de acolo oamenii. Și pe cei de afară, și pe cei de lângă mine. O priveam pe mama fotografiind în studio, aranjând luminile, o urmăream developând filmele și retușând fotografii, sau ocupându-se de chitanțe și alte lucruri mai puțin artistice. Eram un copil activ, dar în acele momente totul încetinea și intram parcă într-o transă. Mi se părea atât de liniştitor să stau undeva şi să observ cum zumzăie oamenii de colo-colo, atât de diferiţi şi în acelaşi timp atât de asemănători.

Îmi place să fiu un observator, dar nu refuz să mă arunc în „luptă" la momentul potrivit - cu toate că nu există o rețetă pentru acest lucru. Comunicarea la mine este în egală măsură ușoară și dificilă. Când inițiativa îmi aparține, sau când am dispoziția necesară, relaționez foarte ușor. Însă nu la fel de ușor reușesc să păstrez contactul cu oamenii pe care îi cunosc. Nici acum nu știu cu exactitate de ce mă izolez și de ce nu am tragerea de inimă pentru a cultiva relații. De obicei investesc timp și efort în bărbații din viața mea, tendința fiind să le ofer prea multă atenție. Pentru unii presiunea este prea mare. De fapt, o privire de ansamblu dezvăluie că nu există supraviețuitori...

Când îmi imaginez casa ideală, mă văd întotdeauna într-o cabană cu etaj şi ferestre mari de unde se văd brazii. Am un birou mic, dar luminos, cu mobilier de lemn şi o bibliotecă. Am un câine care mă păzeşte leneş aşezat la picioarele mele. Scriu. Nu reuşesc să populez casa ideală cu oameni. Nu înseamnă că îmi doresc să fiu singură, însă nu e ușor să găseşti pe cineva care să vrea să-şi traiască viaţa ca tine. Sau cu tine.

Când aveam 5 ani m-am îndrăgostit prima oară. El avea cu un an mai mult, era băiatul educatoarei și avea un nume franțuzesc. Locuia în blocul de vis-a-vis și-mi plăcea să mă uit pe geam când juca fotbal. Nu mi-a acordat niciodată atenție și nu am fost vreo prezență notabilă în viața lui. Într-un an i-am lăsat în cutia poștală o felicitare cu un acrostih cu numele său. L-am iubit până la 13 ani când m-am mutat în alt oraș. A fost cea mai lungă iubire din viața mea, dar, deși îmi imaginasem de multe ori cum ar fi fost viața noastră împreună, am depășit foarte repede momentul "despărțirii". Acum știu că a fost o metodă de apărare, că aveam nevoie de iubirea aia pentru a-mi păstra echilibrul într-un moment dificil al vieții mele.

Am simțit întotdeauna nevoia să iubesc. Undeva prin școală, când era la modă să ai un "Oracol", am ajuns la întrebarea: "ce-ți dorești mai mult, să iubești sau să fii iubită?" de parcă era de la sine înțeles că nu le poți avea pe-amândouă. Am ales să iubesc, pentru că-mi face sufletul mai frumos. Prefer să iubesc de una singură decât să tolerez lângă mine pe cineva pentru care nu simt nimic, deși sper să existe cineva alături de care să experimentez la un moment dat reciprocitate.

Cea mai cinstită relație am avut-o cu primul meu prieten. I-am spus de la început că-mi doresc să fim împreună doar atâta vreme cât e frumos. Întâmplător prima a fost și cea mai matură dintre relații. Lipsită de certuri, lipsită de gelozie. Am fost iubită, am fost respectată și am fost răsfățată. Îmi amintesc seri când ajungeam acasă puțin beți și se apleca să mă descalțe. O făcea natural, fără să se umilească și fără să mă idolatrizeze. Zâmbeam când îl simțeam mergând în vârful picioarelor dimineața ca să nu mă trezească.

Uneori mi-e dor de el și aș vrea să putem sta de vorbă ca doi prieteni vechi, dar știu că nu se mai poate. Nu regret că ne-am despărțit. A fost o relație echilibrată care contrasta în schimb cu vârsta și cu experiența mea. Țineam la el, dar nu îl iubeam așa cum credeam eu că trebuie să iubesc. Dragostea nu trebuia să fie o plimbare cu barca, ci un carusel. Acum o plimbare cu barca nu mai pare o idee așa de rea, dar a fost nevoie de multă adrenalină și de toate experiențele următoare pentru a afla cine sunt, ce-mi place și ce vreau. Acum pot alege în cunoștință de cauză, în loc să mă mulțumesc cu ce am.

Am trăit pasional, aventuros și imoral. Am iubit nebunește așa cum bănuiam că se poate. Am fost la un pas de sinucidere. Am avut ocazia de a afla mai multe despre mine. Am realizat cu surprinere că, deși nu am ajuns în pat cu oameni față de care nu simțeam nimic, acești oameni nu sunt aceia pe care i-am iubit.

Puneam acest lucru pe seama impulsivității, a grabei, a lipsei de judecată, a igorării consecințelor. Ușor incredibil, pentru că am crezut mereu că sexul trebuie să vină în completarea celorlalte lucruri pe care le apreciezi la un om. Trebuie să fie „cireașa de pe tort", dar până acum nu s-a întâmplat niciodată la modul la care mi-am imaginat. Stând de vorbă cu un prieten, el a avut o altă explicație: „Dacă pentru tine este totul așa radical, nu ai făcut asta până acum ca să te protejezi". Dacă e adevărat, nu o fac în mod conștient. E normal să vrei să te protejezi, dar nu mă caracterizează lașitatea.

Am renunțat de mult la stabilitate pentru că voiam să trăiesc pe muchie de cuțit. Am renunțat apoi la statutul social pentru că voiam să trăiesc liniștită. În trecut mi-am ignorat orgoliul și mândria pentru că voiam să fiu în primul rând sinceră cu mine însămi. Dar am ajuns în ultima vreme să mă autocenzurez, deși în mod normal nu ofer afecțiune cu lingurița. M-am obișnuit cu perspectiva că oamenii se plictisesc și pleacă. Sau se sperie și pleacă. Și, deși sunt lângă mine, de fapt nu sunt aici. Refuz totuși să cred că există numai oameni pentru care reprezint doar o haltă, și sper că voi întâlni pe cineva care să vadă în mine o destinație. Și sper să fie reciproc.