RazvraTina

Cu IQ-ul la temperatura camerei...

2009-06-18T10:18:00.000+03:00

Cât de fucked-up tre' să fii ca să suni la ușa apartamentului de la primul etaj crezând că e ușa de la ieșirea din bloc? Îmi tot vine să-i întreb dacă și acasă la ei sună pentru a-i lăsa trecătorii să iasă...

Oameni departe și aproape

2009-02-03T15:53:00.002+02:00

Tema primita de la
AndreiArd (10/21/2008 11:52:05 AM)
tema: oameni departe și aproape
cuvinte de folosit: contact, privire, dor, singur, impreuna

si rezultatul:

Tue, Feb 3, 2009 at 3:53 PM
subject: OAMENI departe și aproape
mailed-by gmail.com

(usor patetico-melodramatic, dar nu-mi iese altfel :))

Oamenii mi s-au părut întotdeauna fascinanți. Când eram mică stăteam uneori și urmăream pe câte cineva făcând lucruri absolut banale. O priveam pe femeia de serviciu a întreprinderii unde lucrau ai mei, o priveam măturând și spălând pe jos. Studiam felul în care așeza cârpa umedă pe teu, mereu în același fel: așternând mai întâi cârpa dreptunghiulară jos, apoi așezând în mijlocul ei teul și împăturind colțurile cârpei peste marginile teului. Deși era banal, încercam o senzație aproape erotică văzând-o ce concentrată și meticuloasă era în rutina ei.

Petreceam destul timp în vitrina atelierului foto urmărind de acolo oamenii. Și pe cei de afară, și pe cei de lângă mine. O priveam pe mama fotografiind în studio, aranjând luminile, o urmăream developând filmele și retușând fotografii, sau ocupându-se de chitanțe și alte lucruri mai puțin artistice. Eram un copil activ, dar în acele momente totul încetinea și intram parcă într-o transă. Mi se părea atât de liniştitor să stau undeva şi să observ cum zumzăie oamenii de colo-colo, atât de diferiţi şi în acelaşi timp atât de asemănători.

Îmi place să fiu un observator, dar nu refuz să mă arunc în „luptă" la momentul potrivit - cu toate că nu există o rețetă pentru acest lucru. Comunicarea la mine este în egală măsură ușoară și dificilă. Când inițiativa îmi aparține, sau când am dispoziția necesară, relaționez foarte ușor. Însă nu la fel de ușor reușesc să păstrez contactul cu oamenii pe care îi cunosc. Nici acum nu știu cu exactitate de ce mă izolez și de ce nu am tragerea de inimă pentru a cultiva relații. De obicei investesc timp și efort în bărbații din viața mea, tendința fiind să le ofer prea multă atenție. Pentru unii presiunea este prea mare. De fapt, o privire de ansamblu dezvăluie că nu există supraviețuitori...

Când îmi imaginez casa ideală, mă văd întotdeauna într-o cabană cu etaj şi ferestre mari de unde se văd brazii. Am un birou mic, dar luminos, cu mobilier de lemn şi o bibliotecă. Am un câine care mă păzeşte leneş aşezat la picioarele mele. Scriu. Nu reuşesc să populez casa ideală cu oameni. Nu înseamnă că îmi doresc să fiu singură, însă nu e ușor să găseşti pe cineva care să vrea să-şi traiască viaţa ca tine. Sau cu tine.

Când aveam 5 ani m-am îndrăgostit prima oară. El avea cu un an mai mult, era băiatul educatoarei și avea un nume franțuzesc. Locuia în blocul de vis-a-vis și-mi plăcea să mă uit pe geam când juca fotbal. Nu mi-a acordat niciodată atenție și nu am fost vreo prezență notabilă în viața lui. Într-un an i-am lăsat în cutia poștală o felicitare cu un acrostih cu numele său. L-am iubit până la 13 ani când m-am mutat în alt oraș. A fost cea mai lungă iubire din viața mea, dar, deși îmi imaginasem de multe ori cum ar fi fost viața noastră împreună, am depășit foarte repede momentul "despărțirii". Acum știu că a fost o metodă de apărare, că aveam nevoie de iubirea aia pentru a-mi păstra echilibrul într-un moment dificil al vieții mele.

Am simțit întotdeauna nevoia să iubesc. Undeva prin școală, când era la modă să ai un "Oracol", am ajuns la întrebarea: "ce-ți dorești mai mult, să iubești sau să fii iubită?" de parcă era de la sine înțeles că nu le poți avea pe-amândouă. Am ales să iubesc, pentru că-mi face sufletul mai frumos. Prefer să iubesc de una singură decât să tolerez lângă mine pe cineva pentru care nu simt nimic, deși sper să existe cineva alături de care să experimentez la un moment dat reciprocitate.

Cea mai cinstită relație am avut-o cu primul meu prieten. I-am spus de la început că-mi doresc să fim împreună doar atâta vreme cât e frumos. Întâmplător prima a fost și cea mai matură dintre relații. Lipsită de certuri, lipsită de gelozie. Am fost iubită, am fost respectată și am fost răsfățată. Îmi amintesc seri când ajungeam acasă puțin beți și se apleca să mă descalțe. O făcea natural, fără să se umilească și fără să mă idolatrizeze. Zâmbeam când îl simțeam mergând în vârful picioarelor dimineața ca să nu mă trezească.

Uneori mi-e dor de el și aș vrea să putem sta de vorbă ca doi prieteni vechi, dar știu că nu se mai poate. Nu regret că ne-am despărțit. A fost o relație echilibrată care contrasta în schimb cu vârsta și cu experiența mea. Țineam la el, dar nu îl iubeam așa cum credeam eu că trebuie să iubesc. Dragostea nu trebuia să fie o plimbare cu barca, ci un carusel. Acum o plimbare cu barca nu mai pare o idee așa de rea, dar a fost nevoie de multă adrenalină și de toate experiențele următoare pentru a afla cine sunt, ce-mi place și ce vreau. Acum pot alege în cunoștință de cauză, în loc să mă mulțumesc cu ce am.

Am trăit pasional, aventuros și imoral. Am iubit nebunește așa cum bănuiam că se poate. Am fost la un pas de sinucidere. Am avut ocazia de a afla mai multe despre mine. Am realizat cu surprinere că, deși nu am ajuns în pat cu oameni față de care nu simțeam nimic, acești oameni nu sunt aceia pe care i-am iubit.

Puneam acest lucru pe seama impulsivității, a grabei, a lipsei de judecată, a igorării consecințelor. Ușor incredibil, pentru că am crezut mereu că sexul trebuie să vină în completarea celorlalte lucruri pe care le apreciezi la un om. Trebuie să fie „cireașa de pe tort", dar până acum nu s-a întâmplat niciodată la modul la care mi-am imaginat. Stând de vorbă cu un prieten, el a avut o altă explicație: „Dacă pentru tine este totul așa radical, nu ai făcut asta până acum ca să te protejezi". Dacă e adevărat, nu o fac în mod conștient. E normal să vrei să te protejezi, dar nu mă caracterizează lașitatea.

Am renunțat de mult la stabilitate pentru că voiam să trăiesc pe muchie de cuțit. Am renunțat apoi la statutul social pentru că voiam să trăiesc liniștită. În trecut mi-am ignorat orgoliul și mândria pentru că voiam să fiu în primul rând sinceră cu mine însămi. Dar am ajuns în ultima vreme să mă autocenzurez, deși în mod normal nu ofer afecțiune cu lingurița. M-am obișnuit cu perspectiva că oamenii se plictisesc și pleacă. Sau se sperie și pleacă. Și, deși sunt lângă mine, de fapt nu sunt aici. Refuz totuși să cred că există numai oameni pentru care reprezint doar o haltă, și sper că voi întâlni pe cineva care să vadă în mine o destinație. Și sper să fie reciproc.

Frica

2008-10-22T08:20:00.001+03:00

Tema primita de la:
AndreiArd (10/20/2008 11:02:23 PM):
tema: frica
cuvinte de folosit: inauntru, tampon, degete, alb, respir

si rezultatul:

Wed, Oct 22, 2008 at 8:20 AM
subject: FRICA - andreiard
mailed-by gmail.com

Ca adult, pot spune că nu cunosc frica. Adică, nu mi-e frică de întuneric, nu am drame dacă vreo pisică-mi taie calea, mă distrează când maică-mea înjură când îi iese cineva-n cale cu gol… Nu mi-e frică de câini, deşi am semne pe ambele picioare, nu mi-e frică de singurătate. Într-un fel, mă simt chiar bine singură, deşi, dacă e prea multă linişte, parcă iar nu-i bine... Probabil singurătatea de care mă tem este aceea care implică pierderea vieţii unei persoane apropiate.

Nu mi-e frică de întuneric. Acum. Dar mi-a fost. Eram mică, aveam vreo 4 ani şi locuiam la ţară, stând mai mult cu bunica. Nu ştiu cum aflasem de moarte, probabil văzând cum se taie găinile, şi efectul ei iremediabil mă întrista. Cred că am făcut greşeala să întreb cum e atunci când eşti mort. Cineva mi-a spus că e ca atunci când dormi, şi întotdeauna când se lăsa seara şi trebuia să dorm mă apuca o stare de rău. Întunericul se lăsa parcă pe mine şi mă strivea, şi încercam să rămân trează de teamă ca nu cumva să nu mă mai trezesc a doua zi. Mă gândeam că nu se poate să fim chiar aşa de vulnerabili, că era suficient să-ţi doreşti să nu mori ca să poţi trăi cât vrei.

Într-o seară eram în pat cu bunica. Îşi trecea degetele prin părul meu încercând să mă adoarmă. "Mamaie", am rostit eu în întuneric, "tu… o să mori?" Bunica era probabil aţipită şi mi-a răspuns cu jumătate de gură ceea ce orice om normal ştie, că toată lumea moare la un moment dat. Dar eu nu voiam, refuzam să fac ceva ce nu mi-era pe plac, şi nu înţelegeam de ce lumea nu ia măsuri împotriva a ceva atât de urât ca moartea. "Nu-i aşa că eu n-o să mor niciodată?" Nu-mi aduc aminte dacă m-a minţit sau nu, însă la scurtă vreme de atunci situaţia s-a schimbat şi noaptea nu mi s-a mai părut atât de apăsătoare.

Viaţa s-a schimbat şi ea, tata a început să fie din ce în ce mai agresiv acasă, şi am ajuns să-l urăsc şi să-mi fie groază de el. Treptat duşmanul meu de-o viaţă, moartea, a ajuns un prieten de încredere. Mă învita uneori pe la el, să stăm de vorbă. N-am intrat niciodată, dar am privit de câteva ori înăuntru. Cred că frica cea mai mare atunci era că nu pot să apăr persoanele care-mi erau dragi. Adică mama. Iniţial am vrut să mor. Dar eram laşă şi n-am găsit niciodată o metodă nedureroasă sau care să nu facă prea multă mizerie… Apoi am vrut să-l omor. Eram mică şi mă gândeam că n-aş avea şanse decât când doarme. Probabil tot din laşitate m-am abţinut şi de la asta. Sau poate a fost altceva. Aveam tot felul de scenarii psihotice, ce s-ar întâmpla dacă sufletul mamei ar trece în trupul tatălui meu şi invers. Aş mai putea oare să urăsc faţa aceea ştiind că de fapt era mama mea? Şi cum aş putea s-o iau în braţe dacă acolo ar fi el…

Situaţia asta a durat cam toată copilăria, deşi nu am acceptat-o niciodată. Sufeream atât de mult nu din cauza a ce mi se întâmpla mie, ci din cauză că nu puteam proteja singura persoană la care ţineam. Mă aşezam uneori între ei, tampon, dar asta nu avea efectul pe care îl aşteptam. Nu reuşeam decât să amplific scandalurile şi s-o aduc şi pe mama în situaţia mea, pentru că şi ea ar fi preferat la rândul ei să sufere doar ea, decât să mi se întâmple şi mie ceva.

De obicei adolescenţii traversează o perioadă de teribilism şi rebeliune. Ţin minte că mi-am luat buletinul şi am luat prima decizie ireversibilă din viaţa mea. Aveam să plec. Voiam să plec cu mama, şi încercasem de câteva ori s-o conving. De fiecare dată se răzgândise. De data asta nu am mai încercat s-o fac să-l părăsească, i-am spus doar că plec. Nu conta unde, atâta vreme cât era linişte. Nu mai acceptam să muşc perne, să ţip singură prin casă şi să mă prefac că dorm când aud cheia în uşă.

Toată viaţa am crezut că sunt urâtă. Mi se spusese de atâtea ori şi oricum aveam o grămadă de poze care s-o dovedească. Uram mai cu seamă fotografiile alb-negru, pentru că în toate arătam ca o ţigancă. Aveam faţa neagră şi mereu o expresie care arăta clar că uram să mi se facă poze. Primele poze în care mi-a plăcut cum am ieşit au fost cele de la 15 ani, deşi erau tot alb-negru…

Cele mai mişto amintiri sunt din casa în care locuiesc şi acum. Casa în sine nu mi-a plăcut niciodată şi am considerat-o mereu ceva temporar. Trecând peste aspectul ei, aici am trăit cea mai frumoasă parte a existenţei mele. Aici m-am liniştit, aici am ascultat muzică, aici am vorbit ore întregi la telefon, aici m-am schimbat. Uneori când visez, nu visez casa asta, ci pe cea veche. Îmi pare bine că nu am mai visat case de mult.

Ca adult, pot spune că nu cunosc frica. Sau mai precis că o cunosc, dar nu o accept. Sau mai precis, că o accept, dar că nu o las să mă domine. Sau că o las, dar mă gândesc la soluţii. Sau că nu mă mai gândesc la nimic şi doar încerc să respir.

Calin, file de poveste

2008-09-26T10:57:00.002+03:00

Fri, Sep 26, 2008 at 10:57 AM
subject: Re:
mailed-by gmail.com

pentru ca tu spui ca e o premiera absoluta, iti multumesc pentru straduinta. Ma asteptam sa scrii in tonul in care ne-am amuzat pe chat, dar si asa e bine.

Prima impresie despre care vorbesti e foarte importanta. E momentul in care cineva ia o decizie. La mine a fost mai mult un sentiment pozitiv; unele persoane emana o energie care te fac sa iti doresti sa le fii in preajma, altele nu. Desi nu mai am impulsivitatea de a lua decizii bazate doar pe o chestie de moment, am spus ca merita sa mai stam de vorba. Si pentru ca nu sint genul care asteapta sa vina muntele la Mahommed, ti-am vorbit.

Din pacate singurul instrument la indemina a fost chatul, si e destul de greu sa percepi nivelul de interes intr-o conversatie plina de hlizeli, aluzii si fete zimbarete. Pe chat nu poti sa apreciezi corect daca omul care iti vorbeste simte intr-adevar ceea ce spune, asa cum nu poti stii daca nu cumva spune lucrurile alea la o gramada de lume.

A "fi impreuna" asa cum spui tu are mai multe graduri de interpretare. Daca a fi impreuna inseamna doar a trai momentul, nu este nevoie sa ne cunoastem mai mult decit ne stim deja. Iar trecutul fiecaruia nici macar nu e nevoie sa fie trecut. O camera decenta de hotel cu o sticla de vin poate deveni o amintire frumoasa.

Daca a fi impreuna inseamna putin mai mult decit atit, poate fi un lucru inteligent sa ne cunoastem putin mai bine. La un moment dat, cind pasiunea devine rutina, daca doi oameni nu au altceva in comun, lucrurile se termina prost. Oricum, lucrurile se pot termina prost oricind din o multime de alte motive. Sfatul meu este, daca intr-adevar se va ajunge acolo, sa ne ferim de cuvinte mari si sa incercam sa facem din perioada petrecuta "impreuna" un moment placut pentru amindoi.

Tina

Ce-i şi cu tăcerea asta?!

2008-03-20T13:28:00.000+02:00

Că e de râs, că e de plâns, multă lume din echipa News FM nu ştie încă de faptul că radioul nostru are blog. Acum câteva săptămâni îl “iniţiam” pe Vlad într-ale blogului. Într-ale blogului nostru, nu că el ar fi vreun novice… “Băăăăăăi, păi ăsta-i blog de muzică!” – a exclamat el după câteva clicuri. Nimic mai adevărat din moment ce sunt singura care-l păstoreşte. Eu, ocazional o sticlă de ceva (nu spui ce) şi o mulţime de tipi care-mi cântă. Nu sub balcon, deşi ar fi foarte mişto să-i văd pe Queensrÿche încurcând circulaţia pe Ferdinand, ci în căşti. (Iar circulaţia pe Ferdinand nici nu ar putea fi mai încurcată decât acum.) Am fost puţin descumpănită de comentariul “Păi ce, noi suntem post de muzică?!” deoarece în opinia multora care ne ascultă am rămas singurul radio care mai difuzează muzică. Iar eu una nu-mi pot imagina viaţa fără muzică, respir muzică, şi 99% din motivele pentru care am ajuns la News FM a fost determinat de muzică. (Singurul post de radio care mai difuzează muzică, mai puţin după amiaza, prietenii ştiu de ce…)

Dacă îndepărtăm muzica rămânem cu una bucată RăzvrăTină căreia îi place să scrie dar îi e lene să citească. (Poate ar trebui să dau nişte telefoane, chiar nu mai ştiu nimic de unii prieteni, şi de când am şters blogurile din bookmarks, chiar nu mai am idee cine cu cine se mai… întâlneşte. (Prietenii or fi ştiind de ce, da’ probabil numa’ ăia cu rss feed…:P). Problema e că RăzvrăTina “scrie” mai ales atunci când merge, şi nu pentru că mâzgăleşte febril în carneţel ispitind maşinile să o transforme în breaking news, ci pentru că atunci se aşterne o linişte creativă peste isteria din zi şi cuvintele se aşează de la sine în fraze. (Care uneori au şi sens, da’ poate numai pentru prieteni.) Păcat însă că nu există un mecanism de memorare a acestor gânduri, deoarece odată ajunsă acasă RăzvrăTina se relaxează prea mult şi uită ce voia de fapt să spună. Şi de foarte multe ori gândurile alea sunt geniale de-a dreptul dar cu o notă mult prea personală. De felul ei RăzvrăTina este o fire impulsivă, dar de când cu blogul personal a învăţat că uneori e bine să te autocenzurezi. Mai ales dacă ai obiceiul să povesteşti cu lux de amănunte (aflate de la alţii, evident) ce s-a petrecut după ce ai băut 2 sticle de vin în aproximativ 20 de minute. (O să trec din nou la persoana întâi, nu ştiu ce m-a apucat.)

Aşa că, debusolată de lipsa de entuziasm ale colegilor faţă de însemnările anterioare în special şi/sau blogul radioului în general, lipsită de feedback de la cetitori şi urând ideea de a scrie despre mine, am urmat îndeaproape mottoul News FM de la început de drum: “Dacă nu ai nimic interesant de spus, mai bine taci.” Chestia asta suna excelent ca încheiere, da’ asta e, o să stric ieşirea scenică teatrală explicând de ce prefer să scriu mult despre muzică şi foarte puţin despre mine. Scriind cu regularitate lucruri mărunte povestite cu sinceritate, lumea va avea falsa impresie că te cunoaşte. (Dacă până acum nu crezi că am o problemă cu alcoolul, nu citesc şi sunt interesată doar de muzică, înseamnă că m-am înşelat. (Sau blogul nu mai e ce-a fost odată…:P)

[originally posted on News FM Blog]

Cine este RăzvrăTina?

2008-02-25T13:06:00.000+02:00

[originally posted on News FM Forum]

Pentru toţi aceia care ne ascultă şi ne citesc

2008-01-07T23:22:00.000+02:00

Sunt oameni cărora Crăciunul nu li se mai pare o sărbătoare, ci mai degrabă o manipulare grosieră a sentimentelor, o oportunitate de marketing şi – mai ales în ultimii ani – un circ mediatic lacrimogen.

Personal, îmi place perioada Crăciunului. Nefiind genul petrecăreţ îmi surâde mai degrabă idea de a fi acasă, cu familia, şi de nu fi nevoită să merg nicăieri. Au fost ani când am lucrat şi de Crăciun, şi de Anul Nou, şi nu am resimţit acest lucru ca pe o pedeapsă ci mai degrabă ca pe o normalitate. Un Crăciun reuşit în opinia mea nu înseamnă nici fuga pe drum până în nu ştiu ce staţiune montană, nici mersul în locaţii exotice, nici ieşitul prin cluburi sau restaurante. Ştiu, ştiu, o să spuneţi că am îmbătrânit, dar nici acum 10 ani nu eram altfel. Am preferat intotdeauna să lenevesc în pat, sub plapumă, uitându-mă la filme vechi în timp ce savuram o caserolă de îngheţată. În afară de dulciuri nu prea am excese de sărbători şi încerc pe cât posibil să împiedic gătitul în exces, deoarece nu văd rostul a n feluri de mâncare când eu mănânc la fel ca de obicei.

Îmi aduc aminte cu plăcere de filme pe care le-am văzut când eram copil şi care prim mesajul lor pozitiv încă reuşesc să mă binedispună: “A beautiful life” este filmul tipic de Crăciun, iar “Desculţ în parc” mă amuză teribil prin umorul de situaţie. Probabil Crăciunul mi-a rămas drag şi prin filmele americane tematice, “Singur acasă” fiind la fel de savuros în egală măsură pentru copii cât şi pentru oamenii mari. De fapt, astfel de filme mi-au influenţat pasiunea de a decora casa, bradul sau de a ambala festiv cadouri.

Încerc să echilibrez puţin reticenţa mea de a mă distra la comandă (pentru că aşa se cade şi aşa face toată lumea) cu plăcerea de a mă conforma anumitor tradiţii. Îmi place să fac cadouri la fel de mult cum îmi place să le primesc. Îmi place când ninge afară deşi prefer să admir din interior decât să ies la o bătaie cu bulgări. Îmi place să toastez pentru noi începuturi şi să sper într-un an mai bun. Îmi place să cred că devin un om mai bun (mai complet, mai împlinit) cu trecerea fiecărui an. Îmi place să cred că oamenii sunt buni prin definiţie şi doar în circumstanţe nefericite se schimbă dramatic.

Îmi doresc şi vă doresc un 2008 cât mai normal, unde normalitatea este definită de propriile voastre criterii.

[originally posted on News FM Blog]

Radio, de ieri și azi

2007-11-11T12:53:00.000+02:00

Îmi amintesc că prin aprilie ascultam în căşti, la noul meu telefon mobil, un post de radio de care nu ştiam nimic. Neobişnuit lucru – pentru mine – deoarece după revoluţie cunoşteam toate radiourile, visam frecvenţele şi telefoanele de redacţie, cunoşteam pe de rost adresele şi – mai mult ca sigur – fusesem şi prin studio măcar o dată. La vremea aceea îmi făcusem mulţi prieteni în rândul acelora care prezentau emisiuni şi, cu unii dintre ei, încă păstrez legătura.

Nu am să uit niciodată euforia primilor ani de radio post revoluţionar; oameni discutând relaxaţi despre ziua care începea sau care doar ce se încheiase, emisiuni pregătite cu colecţia muzicală din dotare, topurile redactate de ascultători, lipsa plylisturilor şi, nu în ultimul rând, interacţiunea cu ascultatorii. Showurile interactive în care ascultătorii dădeau telefoane toată noaptea şi răspunsurile la scrisori erau numai câteva din emisiunile menite să te facă să te simţi bine. Muzică era din belşug, şi din toate genurile. Pentru că înainte de 1989 nu avusesem acces decât la Abba şi Boney M, timp de 3 ani de zile am ascultat absolut orice. Dormeam cu radioul pornit de frică să nu ratez ceva important.

Ceva s-a schimbat, prin 1993 lumea deja se săturase de promisiuni deşarte despre o viaţă mai bună iar inflaţia năucitoare îşi spunea cuvântul şi asupra moralului acelora meniţi să ne descreţească frunţile. Oamenii au pierdut euforia şi entuziasmul şi au devenit “fatigaţi” şi condescendenţi. Ajunsese astfel încât deschideai radioul doar ca să auzi pe unul sau altul despre ce zi “nasoală” are el şi ce mult “suge” să fii la radio în acel moment. Radioul nu a mai fost din acel moment pentru ascultători, ci pentru cei care îl realizau, terenul personal de joacă, unde – ca moderator – închideai microfonul dacă nu-ţi plăcea numele celui care te apela pe linia directă şi te decretai dumnezeu.

Apoi, prin 1996, a dispărut şi muzica, în parte datorită campaniei de promovare a valorilor autohtone. Am evitat să pun ghilimele, pentru că chiar avem valori, dar nu este vorba de trupele promovate atunci. N-am să înţeleg niciodată de ce “au prins”, de ce au dispărut treptat până şi baladele rock, şi cum s-a ajuns la manelizarea României. Ce-i drept, nu la radiourile principale, dar cred ca liniarizarea muzicală, faptul ca schimbai frecvenţele şi nu sesizai nici o diferenţă şi faptul că lumea nu mai avea opţiuni a contribuit în parte la acest lucru. Muzica “altfel” a devenit noua contrabandă, şi “Hai să-ţi dau să asculţi o trupă faină” aducea izbitor cu “Hai să-ţi dau să citeşti o carte bună” de dinainte de ’89.

Revin. Îmi amintesc că prin aprilie ascultam în căşti, la noul meu telefon mobil, un post de radio de care nu ştiam nimic. Eram foarte entuziasmată că auzeam trupe de care probabil multă lume nici nu auzise, şi mă întrebam cum mai este încă posibil. Eram fericită că nu vorbea nimeni, dacă tot nu spunea ceva care să facă vreo diferenţă. Pentru prima dată aveam senzaţia că, nu numai că trăiesc în universul meu, dar aveam acum şi coloană sonoră la el. Puţin bănuiam atunci că, peste numai câteva luni, avea să mi se propună o colaborare cu ceea ce părea cel mai (de) bun (gust) radio în FM la acea vreme. Incredibil mi se pare încă faptul că am ajuns să fac emisiuni cu una din figurile proeminente ale radioului post-revoluţionar şi unul din fericiţii destinatari ai epistolelor mele săptămânale prin anii ’90.

Vorba colegului meu Bogdan Nicolescu, “Muzica fie cu voi”.

[originally posted on News FM Blog]

Din nou despre iubire şi alti demoni

2007-09-25T21:15:00.003+03:00

Între 24-30 septembrie se desfăşoară la Sala Eforie Festivalul Filmului Sîrbesc. Am reuşit azi să văd “Dimineaţa” – dar probabil nu aş fi mers dacă pe invitaţie ar fi scris şi anul. O singură replică îmi (va) rămîne în minte:

“În orice poveste de iubire există mai mulţi protagonişti decît este nevoie”.

About love and other demons

The Serbian Movie Festival takes place between 24-30 of September. I went to see "Dawn"; I probably would have skipped it had I seen the year of the movie on the invitation. Nevertheless, this line has stuck with me:

"Every love story has more characters than needed".

Voyeur-ism de blogger V

2007-06-20T23:41:00.001+03:00

Mor de rîs. Uitasem cît de down to earth e băiatul ăsta.

"Major in advanced pimping and minor in bitchslapping" - ce păcat ca nu ştiam chestia asta cînd încă scriam pe Perfectly Imperfect :)))))))))

Deget de blogger

2007-05-28T10:46:00.001+03:00

Inspirat, evident, de the one and only Schweinhund...

Voyeur-ism de blogger IV

2007-03-17T01:44:00.001+02:00

De aici.

Visual DNA ro

2007-03-16T07:20:00.003+02:00

Read my VisualDNA™ Get your own VisualDNA™

Via Cip, Andreiard

Despre RazvraTina, muzica, sex, si lipsa acestuia

2007-02-20T19:31:00.001+02:00

[Cîteva întrebări primite live, pe mail, pe Y.M. sau pe blog şi răspunsurile de rigoare.]

• De ce scrii aşa de rar?
• Nu mai am timp.

• De ce nu mai scrii în engleză?
• Şi-n engleză stau la fel de prost cu timpul.

• Ce anume faci de nu ai timp de scris?
• Lucrez part time la o reprezentanţă, full time la oim.ro, predau engleză şi română şi mă ocup de emisiuni, ştiri şi actualizarea site-ului pentru Renegade Radio.

• De ce ţi-ai mai făcut blog dacă n-ai timp să scrii?
• Sînt lucruri pe care le scriu pentru că vreau să mi le amintesc.

• Ai un ton deprimat; eşti deprimată sau e doar PMS?
• Avantajul cînd eşti mereu deprimat este că nu mai suferi de PMS…

• Ştii că deprimarea se combate cu sex, nu?
• A trecut suficient de multă vreme ca să nu-mi mai amintesc dacă e adevărat.

• Vrei să-ţi demonstrez?
• Dacă mă aşezi în pat, adorm în drum spre pernă.

• Cum poţi să rezişti atît fără sex?
• Habar n-am, cert e că nu pot să rezist nici o zi fără muzică.

• Ai vreo fantezie legată de sex?
• La cît de rar se întîmplă, fantezia mea este că se întîmplă…

• De ce nu renunţi la blog?
• Din cînd în cînd mă trezesc cu cîte un mesaj haios despre cît de amuzantă/frumoasă/deşteaptă sînt. Cum în viaţa de zi cu zi oamenii se simt intimidaţi, sau pur şi simplu mă văd mai bine, comentariile respective fac bine la moral.

"Worry in the house of thieves"

2007-01-31T23:38:00.002+02:00

Sculat de dimineaţă ca orice om gospodar care ştie că problemele importante se rezolvă la prima oră, Steve Asheim, tobarul trupei Deicide, s-a îndreptat destoinic către o bancă "oarecare" din Innsbruck. Avea de făcut o depunere de numerar, suma deloc neglijabilă provenind din încasările turneului curent.

Suma fiind mare, unele bancnote pătate cu cerneală roşie şi deponentul arătând... ca în poză, angajaţii băncii au chemat poliţia. Steve a fost arestat pentru că s-a crezut că a fost implicat într-un jaf şi că avea în posesie bancnote marcate.

Timp de câteva ore Steve le-a explicat poliţiştilor austrieci că banii proveneau din vânzarea articolelor promoţionale şi că avea în buzunar un stilou care păta. Din fericire l-au crezut, altfel mă vedeam nevoită să încep cu un alt titlu, tot din repertoriul trupei: "Never to be seen again"...

Începând cu 1 februarie se relansează Renegade Radio. Ştiri, muzică şi atitudine, toate într-un singur loc.

Time out

2006-12-12T11:28:00.003+02:00

(la propriu)

2 zile, 14 ore de traseu, 1 litru de apă, muuultă ciocolată, zăpadă, vin fiert, rozătoare, stele cum n-am mai văzut din copilărie, oameni faini, copii incredibili, bîrfe inofensive, making-out...

.

.

.

Mălăeşti, 9 – 10 decembrie 2006

Voyeur-ism de blogger III

2006-11-24T01:44:00.001+02:00

Subscriu.

Şi-n completare, nu deschide inboxul, nu căuta în sent items şi nu citi mesajele SMS.

Radio pe net

2006-11-15T11:32:00.002+02:00

De cîteva zile s-a dat drumul la Renegade Radio – singurul radio care îşi bagă. Nu contează ce, atîta vreme cît are unde... Realizatorii, puţini dar incompetenţi, se exprimă pe cît de mult, pe atît de prost şi, din cînd în cînd, într-un mod ambiguu pentru a crea – în opinia lor – senzaţia de mister. Muzica este un zgomot incert de rock şi punk, în general oferită de trupe obscure pentru că probabil radioul nu-şi permite achiziţionarea de trupe care au ieşit din anonimat. Informaţia utilă sau interesantă – atunci cînd există – este oferită într-un mod absolut neprofesional de oameni care nu ştiu pentru ce există butonul de "mute".

Exprimarea hlizită a RăzvrăTinei de dimineaţă îşi atinge în parte scopul de a te deştepta (din somn, evident) pentru că nimeni nu mai poate dormi liniştit după ce aude atrocităţile alea (şi nu mă refer aici la muzică). Din fericire nu vorbeşte decît 2 ore. Dar le vorbeşte zilnic între 9 şi 11... Şi cînd te bucuri că ai scăpat, apare unul care se crede buricul pămîntului şi căruia i se fîlfîie la fiecare al doilea cuvînt. Fîl – fîl... fîl – fîl... În fine, nu au ştiri, ceea ce e oricum mai bine decît să aibă ştiri proaste; însă departamentul de ştiri are o emisiune de subiectivisme de la 17 la 19 în care nu spune niciodată nimic coerent. Ca şi cînd asta n-ar fi suficient de deprimant, de la 19 la 22 e unul care vorbeşte sictirit despre viaţă şi pune muzică de care nu a auzit decît el.

La Renegade Radio nu există emisiuni, cu excepţia emisiunilor "tematice" din fiecare seară de la ora 22. Formatul e interesant, însă e păcat de efortul depus, entuziasmul nesuplinind întotdeauna lipsa profesionalismului. În concluzie, admirabilă iniţiativa, era nevoie şi de nişte d’ăştia ca să se diversifice puţin oferta radio, însă dacă vreţi un radio profesionist, ascultaţi în continuare

Voyeur-ism de blogger cu accente orientale

2006-11-05T15:24:00.001+02:00

Ogenki desu ka? E, okagesama de genki desu...

Cînd te întreabă cineva dacă eşti sănătos, strîngi din dinţi şi-i răspunzi că datorită lui/ei eşti sănătos, chiar dacă realitatea e că din cauza lui/ei eşti bolnav.

Astăzi de aici.

Iubind, treci prin viaţă...

2006-11-04T14:22:00.001+02:00

El se întîlneşte în weekend cu prietenii să programeze.

Ea programează să se întîlnească cu prietenii în weekend.

În umbra marelui urs

2006-11-04T13:05:00.001+02:00

Fără nici o legătură cu concertul Phoenix la care am fost acum 10 zile...

De ieri de cînd am ajuns acasă mănînc în neştire. Cred că mă pregătesc de hibernare.
La ce viaţă socială am...

Cu dedicaţie

2006-10-31T23:36:00.001+02:00

M-am refugiat în Hinduism. M-am ostenit să mă separ de emoţii, sentimente, elanuri, ca să găsesc, dincolo, ceva imobil şi permanent, o prezenţă mută, anonimă, transcedentă, ce m-ar fi consolat de puţina-mi realitate şi de absurditatea lumii. Credeam că posed taina de-a fi stăpîn pe spirit şi pe orice cunoaştere. De fapt, nu posedam nimic altceva decît iluzia de a poseda şi un intens dispreţ pentru cei ce nu împărtăşeau această iluzie.

Dacă aş fi înţeles mai devreme, mi-aş fi condus inteligenţa şi inima cu mai multă pricepere. Aş fi putut, mult mai devreme, să-mi împart gustul pentru viaţa interioară cu dragostea pentru lumea în mişcare. Aş fi putut arunca o punte, mai devreme şi poate mai eficace, între mistică şi spiritul modern. Aş fi putut avea mai devreme credinţa, mila şi speranţa.

Nu ceea ce merită li se întîmplă oamenilor, ci ceea ce li se aseamănă. Multă vreme am căutat "adevărul într-un suflet şi un trup". N-am izbutit sa-l aflu. Pe cînd urmăream acel Adevăr, am pierdut contactul cu nişte mici adevăruri ce ar fi făcut din mine nu supraomul pe care îl doream, ci un om mai bun şi mai unificat decît sînt.

Queremos Paz

2006-10-19T13:11:00.003+03:00

...

Nu întîmplător am ales tema bahică, astăzi fiind una din zilele în care lumea îmi cere de băut :)

Voyeur-ism de blogger

2006-10-18T20:10:00.001+03:00

De data asta de aici...

Capitolul 5 – După concert mulţi viteji s-arată

2006-10-17T02:47:00.001+03:00

Ultima trupă înainte de headlineri, Catamenia, a încălzit ceva-ceva atmosfera, deşi mie piesele lor mi s-au părut destul de lipsite de originalitate. În afară de o piesă care a sunat mai de doamne-ajută, restul parcă era una şi aceeaşi, cîntată cu pauze de respiro şi dialoguri cu sala. Nu ne-am putut abţine să comentăm cînd a sunat telefonul unui membru al trupei (interferenţe cu echipamentul de scenă) la modul "vezi că te caută maică-ta!". Dacă ştiţi cum arată vocalul, că io nu-i dau mai mult de 12 ani, o să gustaţi şi gluma...

Pregătirea scenei pentru WASP a durat peste 2 ore într-un frig de-ţi îngheţa sîngele în vine; degeaba trepăduşeam noi precum pinguinii, deja în a doua oră de aşteptare plîngeam duios după Catamenia... Blackie Lawless a refuzat să facă fotografii cu cîştigătorii tragerilor la sorţi, deşi am înţeles că acest lucru fusese stipulat contractual. Me and my best friend, mari amatoare de Blackie Lawless şi WASP în adolescenţă, aveam o bănuială că toate ifosele de primadonă ale lui Blackie nu vor depăşi prestaţia celor de la Crematory şi că punctul culminant al festivalului se consumase deja...

Ca să supravieţuim plictiselii şi a ceea ce părea o nouă eră glaciară, am abordat cîntece din repertoriul Warrior Soul şi The Almighty, ultimii fiind mai mult decît tătici în ceea ce priveşte reprezentaţiile live. Avem nişte înregistrări live de prin 94 care pot să închidă oricînd gura "necredincioşilor"; şi tot din perioada aia avem niscaiva înregistrări de la Donington cu un Blackie Lawless în tricou negru pe sub care se simţea nevoia unui sutien. În fine, nici acum nu i-ar fi stricat un atare accesoriu, cu toate că se încorsetase într-un costum de piele menit să-i păstreze cît de cît formele...

Show-ul a fost mişto, dar puţin cam scurt pentru cît am avut de aşteptat. Am încercat să filmez cîte ceva, dar era destul de dificil cu mulţimea de suflete care se agita în ritmul muzicii. La un moment dat o mînă criminală a înşfăcat aparatul şi am avut de ales între a ceda cardul de memorie sau aparatul cu totul. Pînă să apuc eu să-mi plîng de milă s-a terminat şi concertul, aşa că am rămas puţin lîngă scenă să văd dacă pot îmbuna un suflet sterp cu privirea mea de căţeluş rănit. N-am avut mult de aşteptat şi un nene small but angry a venit lîngă mine să mă întrebe ce aveam pe card: material foto sau video. I-am zîmbit vinovat şi i-am spus că încercasem să filmez. Mi s-a explicat că nu se mai poate face nimic, deoarece toate materialele confiscate fuseseră deja depozitate în autocarul trupei pentru a fi distruse. Şi a plecat. Pretenul m-a întrebat de ce nu i-am spus că aveam doar poze. Well, pentru că omul nu se născuse ieri, şi pentru că io nu ştiu să mint.

Dar ştiu să rog frumos :) L-am mai interceptat pe nenea a doua oară, sperînd să-l conving măcar să formateze cardul şi să mi-l dea înapoi. Nici măcar puterea lui “please, please, pretty please with sugar on top” n-a părut să dea rezultate. Mă deranja nu neapărat valoarea cardului – pentru că am afirmat întotdeauna că banii vin şi se duc – însă tot pe cardul ăla mai aveam fotografii şi înregistrări cu alte trupe, mai puţin recalcitrante :)

Înţelegînd eu într-un final că n-o să recuperez nici un card, şi îngheţată bocnă de atîta aşteptat, m-am dus la om să-mi iau măcar la revedere. I-am spus că regret că nu ne înţelegem, i-am spus că showul a meritat, şi i-am spus "bye-bye". Omul mi-a zîmbit, a dat mîna cu mine, şi am simţit în palmă cardul de memorie. Holy fucking shit. Nici măcar nu-l formatase, şi ăsta e motivul pentru care puteţi să vedeţi o bucăţică din reprezentaţia celor de la WASP la Cluj...

Şi mai există pe youtube un interviu recent, din octombrie, cu Blackie Lawless, care vorbeşte despre album, concerte şi altele, şi care interviu e presărat din loc în loc cu momente live – aşă că o să vedeţi şi scena la care se munceşte 2 ore, şi cam cum sună WASP în concert.

În concluzie:

Mi-a plăcut la Cluj, mi-a plăcut concertul şi mi-a plăcut compania. M-am întristat puţin la întoarcere, mai ales la căderea serii, pentru că sîntem alcătuţi din straturi, aidoma unor cepe, cum bine spunea cineva... Şi la fel ca în cazul cepelor, cînd începi să îndepărtezi din straturi, mai mereu se lasă cu lacrimi.

Capitolul 4 - Solaris, fără legătură cu Tarkovsky

2006-10-16T00:14:00.001+03:00

Sîmbătă dimineaţa am început romantic cu un mic dejun într-un restaurant gol, cu mese pline de flori proaspete din grădină şi muzică în surdină. Ok, nu bag mîna în foc pentru partea cu muzica în surdină; s-ar putea să fi fost partituri reziduale ale concertului din seara precedentă care se derulau înca în "background"...

După micul dejun - care s-a dovedit a fi din partea casei - am mers agale către staţia lui 8 şi am descins iar în centrul Clujului. Am intrat într-o librărie unde pretenul a salivat abundent la cărţi şi eu la reproducerile lui Alphonse Mucha de pe pereţi :)

.

Şi ne-am tot plimbat, aşteptînd să treacă de prînz, ca să ajungem la Hotel Onix la o oră acceptabilă şi să nu trezim oamenii din somn. Am fost foarte surprinsă să constat cît de politicoasă a fost recepţionera, care, pentru 2 oameni total necunoscuţi care au apărut de nicăieri întrebînd de clienţii hotelului ne-a oferit cu generozitate multe detalii, informîndu-ne că 3 dintre membrii trupei plecaseră deja prin oraş, iar ceilalţi probabil dormeau încă, ba chiar a sunat la unul dintre organizatori ca să întrebe dacă are idee de vreun eveniment care urma să aibe loc în ziua respectivă. Eu deja deliberam dacă m-ar tenta mai mult o bere şi o bîrfă cu Crematory sau concertul cu WASP, fiind programate cam pe la aceeaşi oră...

Am plecat gîndindu-ne serios la mica noastră dilemă. Şi fiindcă gînditul intens generează foame, ne-am oprit să îmbucăm ceva la Pizza Y. Acolo – plin de rockeri. M-au distrat întodeauna privirile scrutătoare pe care le schimbă rockerii între ei. Cercetează una bucată tricou şi încep să tragă concluzii: "Savatage", deci rock progresiv, probabil "Dream Theater" şi, dacă e un împătimit, poate chiar "Evergrey" :) E ca la un cod de bare care oferă în timp scurt o grămadă de informaţii... Anyway, ne-a plăcut la Pizza Y, se asculta mult rock, probabil în cinstea noastră, şi aveau inclusiv desert "Y". După masă însă ne-a luat un somn că ne venea să ne întoarcem la Hotel Onix ca să cerem una din cheile lăsate la recepţie şi să-i aşteptăm pe oameni în cameră...

Spectacolul din seara precedentă se terminase cu invitaţia "Ne vedem mîine la aceeaşi oră!", ceea ce a fost puţin confuz, deoarece fusesem chemaţi la ora 15.00 şi concertul începuse la 20.00. Acum am făcut rapid o medie şi am decis că putem să riscăm un somn pînă pe la 18.30. Aşa că ne-am întors la "Solaris" să dormim liniştiţi în patul nostru, lasîndu-i pe alţii să bea o bere cu Crematory. Data viitoare întreb însă ora exactă la care sînt aşteptată, nu mai speculez ce înseamnă "pe la prînz" în opinia unora sau altora :)

Se pare că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la tîrg, prietena mea cea mai bună sunîndu-mă disperată să afle unde sînt, că pe scenă se petrec lucruri şi ratez chestii. Am ratat Trooper; lumea pare a avea o impresie bună despre dînşii, eu însă nu poci să mă pronunţ în lipsă de probe...

"Solaris" e situat undeva la 10 minute de mers pe jos de la drumul principal către Dej. Pe drum pretenul a făcut imprudenţa să se plîngă că nu prea mai poate vorbi deoarece a ţipat prea mult cu o noapte înainte, la Crematory. Zic: "Ştiu, te-am auzit. You scream like a girl..."; şi pentru că era dornic să-şi îmbunătăţească performanţele, am profitat de drumul pustiu pentru a lansa cîteva urlete în stilul Obituary. Au existat şi cîţiva cîini care au oferit feedback corespunzator :) Pretenul a avut ulterior ocazia să exerseze tehnica pe recitalul celor de la Winterhorde, în timp ce eu şi prietena din dotare speculam performanţele vocalului la ieşirea de pe scenă: "Ăsta scuipă sigur sînge după ce termină, că prea forţează pe corzile vocale".

Mă rog, pe înregistrarea video se aud şi ceva rîsete necontrolate, iertat fie-ne că ne-am şi distrat de banii cheltuiţi acolo :)

Capitolul 3 - În imagini

2006-10-14T02:46:00.001+03:00

După atîtea vorbe, "poze frate" – vorba unui alt blogger :)

Poze clasice cu Crematory găsiţi pe net. Astea sînt însă preferatele mele...

Capitolul 2 – Bilet de concert

2006-10-13T01:04:00.001+03:00

Rămăsesem la data de 6 octombrie, anul de graţie 2006. Prima seară de concert. Ca idee, mi s-a părut amuzantă iniţiativa unui concert rock sub deviza "muzică împotriva drogurilor" – mai ales că unii dintre artişti aveau antecedente la activ... În aer se simţea un vînt aducător de ploaie. Tocmai ne întrebam de ce naiba nu le dă ăstora prin cap să inventeze un aeroport acoperit (insert Beavis and Butthead laughter here), cînd pe scenă urcă un nene care anunţă voios că s-a remediat pana de curent. Nu vreau să ştiu ce se întîmplă cu avioanele cînd aeroporturile se confruntă cu pene de curent... De fapt, vorba lui Schweinhund, "în final, toate avioanele ajung la sol..."

După 5 ore întîrziere, programul a fost deschis de trupa "Defect". Mie mi-ar fi plăcut mai mult dacă n-ar fi avut parte vocală pentru ca linia melodică ar fi fost cît de cît suportabilă, în ciuda faptului că tobele au sunat sec. Am profitat de prestaţia lor ca să dau o tură prin zonă, pentru inventarierea cunoscuţilor. În afară de my best friend şi our boyfriends prezenţi şi trecuţi, nimic. La final vocalul a spus pînă la urmă două vorbe care au avut ecou în rîndul maselor: "Fără droguri!" urmate imediat de "Nu prea vă convine chestia asta, nu?" Păăăăăi... judecînd după feţele unora care erau deja beţi criţă, nu, nu cred că i-a impresionat foarte mult pilda moralizatoare.

A doua trupă care a urcat pe scenă, "Seven", se autoproclamă "love metal". Fiind clujeni aveau în primele rînduri nişte susţinători înfocaţi. Faţă de ce auzisem înainte Seven a sunat chiar interesant, deşi vocalul încearcă un pic cam prea mult să aducă a HIM. Cam pe la mijlocul recitalului lor am început şi eu să-mi croiesc drum către primul rînd. Pentru cei interesaţi, există o înregistrare cu Seven pe youtube. Da, da, bootlegul îmi aparţine. :)

Am fost plăcut surprinsă să observ o notă ascendentă, adică creşterea calităţii reprezentaţiilor pe măsură ce se apropia punctul culminant al concertului. Mie mi-a plăcut enorm prestaţia celor de la "Avatar", amintindu-mi de energia celor de la Pantera. Judecînd după mosh-pitul din primele rînduri, nu cred că am fost singura. Singură am rămas o vreme cînd pretenul s-a dus să-şi încerce norocul la o sesiune de fotografii cu Crematory, dar măcar în timpul ăsta am ajuns şi eu unde îmi propusesem. Adică în primul rînd. :) Ah, da, avem înregistrare video şi cu Avatar. Păi se putea altfel?

Pretenul s-a întors după o vreme fără poze, dar cu tricou original Crematory – long sleeves. La preţ de dumping. Un tricou cu mîneci lungi a costat 35 RON şi unul cu mîneci scurte 20 RON. Prin Bucureşti chestii similare dar meşteşugite prin Ungaria se apropie lejer de 100 RON. Bineînţeles că la atare ofertă după concert am mers şi eu la stand să încerc să găsesc un tricou mărimea mea. Tipul care vindea a părut uimit de faptul că eu şi pretenul plătim separat. L-a tras deoparte şi a început să-i facă trainingul: "acum îi iei tricou, mai încolo o scoţi în oraş, o cină romantică, înţelegi tu..." De înţeles a înţeles el ceva, măcar parţial. Mi-a cumpărat tricoul ca să scape ieftin de ziua mea care se apropie. Aviz amatorilor :) După care tipul, probabil impresionat de mutrele noastre inocente, ne-a invitat a doua zi să îi însoţim la o bere. Io n-am aşteptat să-mi zică de două ori şi am cerut detalii. Cică Hotel Onix, pe la prînz... Dar despre asta în postul viitor.

În încheiere trebuie să precizez că băieţii ăştia au dat super clasă, că n-au avut aere de vedete şi că au cîntat vreo două ore, timp în care au comunicat excelent cu publicul. Ba chiar au întrebat ce vrem să auzim, şi chiar au cîntat la cerere. Ca lăutarii :) Aveţi mai jos înregistrarea live de la "The Fallen".

Dacă v-a plăcut, mai găsiţi două videoclipuri pe youtube courtesy of yours truly: "Revolution" şi "Temple of love". Enjoy. (I know I did...)

Şi unde mai pui că la sfîrşit am dat şi mîna cu Matthias, vocalul secundar, ăla mic, dulce şi blond... Sweet :)

Capitolul 1 - La drum cu RazvraTina

2006-10-12T00:30:00.001+03:00

[Din moment ce nime’ nu se deranjează să cecească tot că “e prea muuult”, pot să-l repostez liniştită şi aici, unde îi iaşte de fapt locul. For safe keeping, că deh... punem amintirile în borcănele şi le mai descăpăcim cînd simţim nevoia...]

Am încercat cîteva zile la rînd să conving Cetateanul Lynx să mi se alăture în această aventură, dar în zadar. Mai ales că se lăudase că era mîndru posesor de invitaţie la concert. Noi, ăştia cu mai puţine relaţii – sau cu o experienţă ceva mai scurtă prin Radio Lynx – ne-am cumpărat bilete, ca să încurajăm circuitul muzical pe plaiuri mioritice. De fapt, mi-ar fi surîs şi idea unui road trip în maşina mai sus menţionatului, cu boxele urlînd la maxim “I’m a wild child, come and love me, I need yooooooooou”, în loc de 8 ore în tren cu varii specimene. Mă rog, pînă la urmă n-a fost chiar aşa mizerabil nici cu trenul, mai ales că jumătate din călători aveau aceeaşi destinaţie ca mine şi aduseseră şi muzică.

De la 22.30 cînd ne-am urnit din Gara de Nord am stat mai mult pe hol tăifăsuind de zor cu partenerul meu de călătorie care n-a avut încotro şi a trebuit să suporte toate amintirile şi evocările şocurilor trecute din repertoriul personal, şocuri administrate cu mărinimie oamenilor pe care îi stalkeream prin posturile de radio ale tinereţilor mele zbuciumate, sau mini-celebrităţilor locale, sau local hero-şilor care se bucurau de atenţia noastră (me and my best friend, nota redacţiei...) efemeră… Şi dacă vi se pare că vorbesc mult, cu fraze ample, greu de urmărit, imaginaţi-vă ce şi cît a avut de suferit bietul om pînă la ora 2 noaptea cînd a avut curajul să-mi spună că-i e somn... Măcar dac-am fi fost un cuplu, am fi stat îmbrăţişaţi sau efectuînd alte cele, probabil depinzînd la fel de mult de oral skills, dar cu mai puţină vorbărie... Well, ghinion :)

Ghinion şi pentru mine, mai ales că băusem o cafea tare şi nu puteam deloc să mă alătur grupului vesel care moţăia în compartiment. Pe la 6 şi ceva dimineaţa coboram din tren cu ochii cîrpiţi şi dîrdîind; în faţa mea o gagică mai plinuţă îmbrăcată doar cu un tricou fără mîneci.

Eu: “Mă ia frigul numai cînd mă uit la fata asta. De ce nu pune dracu’ ceva pe ea?!"
El: “Nu ţi se pare că a pus destul?!”

Ha ha. Măcar am început ziua cu un rîs sănătos. Am găsit un nene taximetrist care să ne ducă mintenaş la hotelul pe care ne hotărîsem să-l testăm. 90 de RON pe noapte faţă de 180 ca în centrul Clujului. Unde mai pui că era doar la 15 minute de mers pe jos de aeroport. Adică de locul în care avea să se ţină concertul. N-a fost lipsit de peripeţii; nu voiam decît să mă cuibăresc sub plapumă şi să sforăi delicat (ca o doamnă – mi s-a spus) pînă la ora 15 cînd începea nebunia. La recepţie, stupoare.

El: “Aveţi o rezervare pe numele […]”
Ea: “Nu, n-avem.”

Eu deja mă crizam la gîndul că mă voi prăbuşi istovită într-un şanţ şi că nu voi fi in cea mai bună formă la concert.

El (plin de inspiraţie): “Da’ camere libere aveţi?”
Ea: “Avem.”

Ştiam eu că nu-l iubesc degeaba... My saviour :) De dormit n-am dormit decît cîteva ore, după care am aburcat frumos în maşină şi am mers în Cluj să vedem cu ce avem de-a face. Am avut de-a face cu oameni aşa frumoşi şi locuri atît de spectaculoase că se făcuse ora 16.30 şi noi încă hălăduiam încoace şi-ncolo cu expresia tîmpă specifică turiştilor. Mă rog, în termeni mai civilizaţi i se spune “tourist glow”, da’ noi sîntem rockeri, se acceptă. Cînd în sfîrşit am ajuns la aeroport era aproape 17.00 şi nici urmă că acolo s-ar fi întîmplat ceva. Cu excepţia a cîtorva “pletuţe” care aşteptau plini de speranţă lîngă poartă. (“Plini” sau “pline” de speranţă? Oare acordul s-o face cu “pletuţe” sau cu “cîtorva”? Nevermind…) Ne-am întors la aşternutul primitor şi am mai furat cîteva ore de somn.

Abia pe la 19.30 intram în sfîrşit pe aeroport. Aveam în rucsac aparatul meu foto Pentax Optio MX 4. Da, ştiu, trebuia să-i dau tot numele pentru că e de viţă nobilă. Şi mai şi filmează. Deasupra lui era amplasat strategic un tricou, nişte şerveţele umede şi un pachet de Orbit Herbal. Don’t ask :) M-am gîndit totuşi că dacă cineva are inspiraţia să ma cotrobăie în geantă să fie descurajat de aspectul “harmless” al conţinutului. Din fericire jandarmii clujeni sînt mult mai relaxaţi decît cerberii bucureşteni. M-au întrebat politicos dacă am “lucruri interzise” în rucsac.

“Adică ce?”, am făcut eu pe proasta.
“Păi, cuţite, de exemplu”.
“Nu n-am aşa ceva”, am răspuns eu fericită că pot să nu spun adevărul fără să mint în acelaşi timp...

Şi uite aşa, abia pe la ora 20.00 a început să mişte ceva şi pe scenă. Şi ar urma relatarea concertului din 6 octombrie, dar deja am scris ca după 28 de zile de rehab, şi e trecut de miezul nopţii, şi mîine cică muncesc, aşa că dacă vreţi să aflaţi cum au decurs ostilităţile la Maximum Rock, va trebui să mă mai suportaţi cu încă un entry. Sau două... trei... :)

Şi cum a fost?

2006-10-11T08:09:00.001+03:00

În Cluj adică...

Băi... mişto. Calm, frumos. Clar, e de stat acolo. Mai mult decît 3 zile. Oameni relaxaţi, n-am auzit pe nimeni vorbind tare, cu atît mai puţin ţipînd. Deşi străzile erau pline de maşini, n-am auzit nici un claxon cît am umblat prin oraş. Pînă şi cîinii se abţin să latre. E o linişte care te cuprinde încetul cu încetul, dar probabil trebuia să mai stau cîteva zile ca să mă opresc să trec pe roşu. Voiam iniţial să fac o grămadă de poze, dar am renunţat cînd am văzut că nu pot prinde ce voiam eu să prind. În Bucureşti din 50 în 50 de metri e cîte un bar. Acolo cred că-s 10 toate. În schimb la fiecare 50 de metri e un magazin de SH. Şi multe case cu poveşti în spate. M-am plimbat cînd dădea să plouă, m-am plimbat cînd era un soare blînd, tomnatic, m-am plimbat cînd trebuia să prind trenul înapoi... L-am prins. Nu prea-mi plac călătoriile lungi cu trenul. Dar de data asta a meritat.

Mai multe detalii zbuciumate pe blogul Radio Lynx.

Nostalgie

2006-10-09T22:40:00.001+03:00

Dă-mi un răspuns,
dă-mi un răspuns,
chiar dac-ar fi să-mi spui nu,
să-mi spui nu.
La gîndul tău eu n-am ajuns,
doar tu îl cunoşti,
numai tu.
Mii de-ntrebări în priviri mi-ai citit
dar nu mi-ai dat vreo speranţă...
nici n-ai fugit
ca un vis de o clipă
de cînd te-am întîlnit...

M-am întors de la Cluj. Şi de atunci tot ascult Aura.

Mexic şi culoare

2006-10-03T23:55:00.002+03:00

Pe cît de năucitoare e literatura sud americană, pe atît de vie şi şocantă e arta contemporană a acelor locuri.

Meridy Volz reuşeşte să transmită prin culoare toate emoţiile pe care le trăieşti atunci cînd te bucuri de dragoste şi erotism.

"Iubesc culoarea. Lucrările mele sînt caracterizate drept expresioniste cu o paletă impresionistă. În toate lucrările mă folosesc de figură pentru a evoca pasiunea şi senzualitatea. Liniile mele crează senzaţia de mişcare, iar intensitatea culorii creează o stare."

Uneltele subconştientului

2006-10-01T23:14:00.002+03:00

Cartea trecutului:

Această carte simbolizează timpul de reculegere după o perioadă de conflicte. Cu toate că te-ai simţit istovită atît din punct de vedere fizic, cît şi emoţional, forţa ta interioară şi perseverenţa te-au ajutat să depăşeşti acele momente.

Armistiţiu. Laşi garda jos atunci cînd realizezi că a trecut ce era mai greu.

După o perioadă de recuperare, te simţi ca nouă.

Cartea prezentului:

Primeşti un mesaj care te va umple de inspiraţie, pasiune sau care te va determina să-ţi explorezi creativitatea.

Începe o perioadă care-ţi va permite să-ţi pui în valoare talentul. Profită.

Această carte mai poate simboliza naşterea unui copil sau trăiri emoţionale intense.

Cartea viitorului:

Puterea de a depăşi dorinţele şi de a fi în armonie cu ceilalţi...

La horoscop, dacă te străduieşti puţin, te regăseşti în absolut toate zodiile. Toţi avem bani de luat, toţi avem o relaţie sentimentală (sau măcar speranţa uneia), toţi am depăşit o perioadă grea, toţi avem lucruri importante care se derulează la momentul respectiv...

Ghicitul în palmă, cafea sau în cărţi este la fel de permisiv şi ambiguu ca să-ţi permită să găseşti cel puţin un element familiar. Unora dintre noi le displace profund să audă din partea prietenilor "O să fie bine", gîndind la modul "da’ tu de unde ştii aşa sigur?" însă îşi programează starea de spirit în funcţie de horoscopul auzit la nu ştiu ce post de radio.

Nu-s un mare fan al cărţilor de tarot, deşi există seturi absolut fantastice din punct de vedere artistic, însă m-am regăsit ici şi colo în interpretarea mea virtuală. Şi, da, m-am simţit bine... Partea cu "Puterea de a depăşi dorinţele şi de a fi în armonie cu ceilalţi" a fost de-a dreptul genială. Prietenii ştiu de ce...

Iată şi varianta originală .

Pentru amatorii de tarot – şi nu numai – testul poate fi găsit aici.

Closer ro

2006-09-24T14:54:00.003+03:00

The hunger for love is much more difficult to remove than the hunger for bread.

~ Mother Teresa ~

O zi ca oricare alta, aglomeraţie, mulţime, ea îl vede, îi zîmbeşte, el o vede, îi zîmbeşte şi el, apropiere, cunoaştere, discuţii, glume, iluzii, iubire.

Dragoste la prima vedere...

Mi-a fost recomandat "Closer" de către un prieten care mă învăţa că există o singură modalitate de a părăsi pe cineva: "I don’t love you anymore. Goodbye." Din păcate nu este niciodată atît de simplu, şi de multe ori se întîmplă să pleci înainte de a se fi terminat.

Majoritatea oamenilor e dependentă de iubire. Uneori iubirea atinge patologicul şi se împleteşte cu obsesia, cu dorinţa pur animalică, cu gelozia oarbă. Iubim, urîm, posedăm, ne încăpăţînăm, ne torturăm, îi torturăm pe alţii pentru egoismul nostru.

"Dan: I hate that I'm hurting you."
"Alice: Then why are you?
No one will ever love you as much as I do. Why isn't love enough?"

De ce dragostea nu este niciodată de ajuns? Pentru că ne e frică de ea, de impactul pe care-l poate avea asupra noastră, de pierderea controlului, ne e frică să nu devenim dependenţi de cineva care poate dispărea din viaţa noastră lăsîndu-ne la fel de năuciţi ca după o lovitură la cap. Foarte inspirat Dean Martin la versul "Tell me quick, ain't love a kick in the head?"

A fost prima dată cînd, urmărind o scenă romantică pe monitor, la o distanţă de 50 de centimetri, mi s-a părut că sînt indiscretă.

De ce trebuie văzut filmul ăsta? Pentru că fiecare frîntură de conversaţie şi fiecare experienţă relatată pe ecran are legătură cu ceva din viaţa ta. Şi toate, asemeni fotografiilor Annei, pot fi interpretate.

Fără a ţi se arăta o singură secundă de sex, eşti tîrît într-un univers deopotrivă fascinant şi repulsiv. Şi înveţi. Despre a fi puternic, despre a fi vulnerabil, despre dependenţa de cineva, despre fidelitate şi infidelitate, despre furie, iertare, depresie şi alegeri neinspirate. Despre capitulare. Despre compromis.

"Larry: You don't know the first thing about love, because you don't understand compromise."

Aşa şi e,
Precum ai spus că va fi,
Viaţa trece pe lîngă mine
Mai mereu...

Aşa şi e,
Versiunea scurtă:
Fără iubire, fără victorii,
Fără erou în universul ei

Nu-mi pot lua privirea de la tine...
Nu mă pot gîndi decît la tine...
Pînă cînd voi întîlni pe altcineva

~ Damien Rice "The Blowers Daughter" ~

Cît durează dragostea la prima vedere? Evident, pînă vezi pe altcineva...

Ştirile la români

2006-09-23T00:43:00.001+03:00

Incredibil cum o ştire despre o tragedie feroviară se poate transforma într-un show de divertisment: "... au reuşit să scoată 15 cadavre, dintre care 21 decedate."

"Prima", viaţa e mult mai frumoasă cu tine...

Iubirea – de la teorie la practică

2006-09-22T02:22:00.001+03:00

Termenul "eros" originează din grecescul "erasthai" şi face referire la acel aspect al iubirii care se manifestă printr-o puternică dorinţă pentru ceva. De multe ori este evocat pentru a exprima o dorinţă de natură sexuală – de aici denumirea modernă de "erotic". În scrierile sale Platon este de părere că eros este doar o dorinţă prin care căutăm frumuseţea transcedentală. A iubi înseamnă a căuta nu un anumit individ, ci acele elemente de frumuseţe pură, ideală pe care acesta le posedă.

Contrastînd cu dorinţa pasională a erosului, "philia" reprezintă tandreţea şi afecţiunea pentru celălalt. La greci termenul se referea inclusiv la loialitatea faţă de familie şi cetate. Aristotel spunea că la baza prieteniei se află interesele comune, plăcîndu-ne cu precădere aceia care caută în viaţă ceea ce căutăm şi noi, care dau dovadă de calm şi justeţe, şi care ne admiră la fel de mult pe cît îi admirăm şi noi. În opinia sa caracterele integre generau cel mai bun tip de prietenie, şi în ultimă instanţă, iubire. Însă prima condiţie a iubirii descrise de Aristotel era ca omul să se iubească pe sine însuşi. Fără puţin egoism omul nu putea manifesta înţelegere şi afecţiune către ceilalţi.

"Agape" face referire la dragostea paternă a divinităţii faţă de om, dar termenul poate fi extins pentru a îngloba o iubire fraternă pentru toată umanitatea. Agape deţine elemente comune erosului şi philiei în sensul că descrie o iubire perfectă care este pe de o parte tandreţe, iar pe de altă parte pasiune fără necesitatea reciprocităţii. Conceptul apare în religia creştin-iudaică referitor la iubirea de Dumnezeu: "Îl vei iubi cu toată inima, tot sufletul şi toată voinţa ta."

Alan Soble face un excelent rezumat: "Eros este agresiv, egocentric şi chiar egoist. Agape e o iubire generoasă. Eros reprezintă o iubire inconsecventă, infidelă, în timp ce agape nu fluctuează şi continuă să ofere în ciuda nerecunoştinţei. Eros e o dragoste ce răspunde unei valori a lucrurilor, în timp ce agape conferă valoare lucrurilor ca rezultat al iubirii manifestate. În final, eros e o iubire ascendentă, prin care ne înălţăm către divinitate, iar agape este o iubire descendentă, de la divinitate către om... Philia este prinsă undeva între eros şi agape."

Mi-a fost greu să înţeleg de ce lumea a încercat de atîta vreme să teoretizeze diferitele aspecte ale iubirii. La ce bun să scrii despre dragoste cînd poţi fi ocupat trăind-o şi experimentînd-o la propriu? Bună întrebare. Am aflat şi răspunsul după cîteva luni de tortură auto-indusă, timp în care teoretizam numai ca să-mi pot găsi liniştea. Şi chiar aşa, la ce-ţi trebuie certitudini în dragoste?! Certitudini nu, dar cîteva puncte de reper, ca să nu zic un punct de sprijin, ar fi binevenite. "Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni Pămîntul din loc", nu?

Nu poţi impune sentimente inimii; nu m-am forţat niciodată să simt ceea ce am simţit şi n-am forţat pe nimeni să-mi ofere reciprocitate. Am sperat ca acest lucru să se întîmple în mod natural, apoi mi-am acceptat liniştită soarta... Pînă nu de mult am fost destul de absorbită de mica mea dramă personală. Deşi nu-s genul, mă trezeam cu ochii în lacrimi în cele mai nepotrivite locuri şi situaţii, copleşită de tensiunea acumulată, de frustrarea că nu pot face altceva decît fac deja, chiar dacă o fi fost rău sau bine, de disperarea că o să se termine pentru că nu e loc de altceva, şi de întrebarea tipic feminină "de ce mi se întîmplă tocmai mie?!" (eu aia specială cu atît de multe de oferit şi care merit să primesc mult mai mult – sună cunoscut?)

În acele zile de "buffer overflow" îmi doream să renunţ, pentru a pune capăt unei torturi mizerabile; însă mi-era frică să pun punct pentru că am observat în timp cît de repede pot închide un capitol cînd hotărăsc asta şi cît de puţin mă uit înapoi. Dar de ce să renunţ la un sentiment aşa frumos?! Poate pentru că vreau/merit să fiu cu cineva care îmi caută compania şi care nu doar îmi tolerează prezenţa...

Am fost eros şi am fost philia. Am iubit eroşi şi am pierdut. Am întîlnit philia şi agape. Şi am pierdut, dar am cîştigat.

Pieta ro

2006-09-21T12:16:00.003+03:00

Ani de zile o reproducere a lui Miyata Masayuki a stat la mine în cameră la loc de cinste într-una din nişele peretelui în faţa căruia ţineam biroul, supravieţuind multor schimbări de tapet, mobilier, design interior şi altele la fel de traumatizante pentru vecini...

Mie îmi place să redecorez frecvent, şi dacă nu-mi pot permite luxul de a mă muta dintr-un loc în altul, măcar mut mobila de colo-colo. Ei bine, în orice situaţie această minunată lucrare a stat în apropierea spaţiului meu de lucru, şi multe epistole au fost redactate ronţăind creativ creionul în timp ce admiram "Pieta"...

Nu sînt o persoană religioasă; în copilărie am fost tîrîtă pe la biserici şi mînăstiri oarecum împotriva voinţei mele, însă nu m-au încercat alte sentimente de admiraţie în vecinătatea vreunei biserici decît cele legate de frumuseţea pur arhitecturală. Este însă foarte adevărat că te poţi linişti şi poţi încerca un sentiment de religiozitate în faţa unei opere de artă care reuşeşte să îţi transmită un mesaj.

Phoenix ro

2006-09-19T15:24:00.007+03:00

"She knew the risks, she didn't have to be there. It rains... you get wet." - "Heat"

Dimineaţa asta înnorată mi-a adus aminte de "A".

"A" nu era nicidecum genul de prezenţă tonică, efervescentă, solară, care să te energizeze ca o cafea tare, în schimb avea o oarecare nostalgie şi o undă de mister şi lascivitate care se lipea de sufletul tău si nu-ţi mai dădea pace. De cele mai multe ori resping oamenii care nu par suficient de "aprinşi" sau trimit semnale contradictorii, însă mi se întîmplă uneori să le caut compania. "A" era aidoma personajului lui Robert de Niro in "Heat"; nu dorea să se ataşeze de nimeni şi nimic de care nu se putea despărţi în 30 de secunde. Îl invidiam sincer pentru nonşalanţa cu care afirma că stă cu cineva, atîta vreme cît îi este bine, după care "se extrage" şi merge mai departe. Era în această declaraţie o certitudine aproape fatalistă, în genul celei evocate mai tîrziu de Robbie Williams în "Feel" – „Before I fall in love I’m preparing to leave her" – certitudinea că toate lucrurile, rele sau bune, au un final.

Fără a face nimic în mod special, decît un zîmbet care contrasta cu sobrietatea-i obişnuită, şi ocazional un sărut prietenesc pe obraz, omul ăsta se insinua în sufletul tău treptat, dar constant, ca o boală. După toate aparenţele contagioasă. Nu ştiu dacă era misterul, intangibilitatea sau poate ceva mai profund de care nu mi-am dat seama, cert este că "A" nu părea să ducă lipsă de companie feminină. Deşi nu l-am văzut niciodată schimbînd femeile ca pe articole vestimentare, am observat cît "lipici" avea în public. La un anumit gen de public... Nu ştiu nici acum de ce am ales cu bună ştiinţă să mă alătur unui lung şir de experienţe insignifiante cînd toată viaţa am urît să fiu cu cineva pentru care nu însemn nimic. Am ignorat avertismentele şi am sărit în gol. A fost o alegere care mi-a aparţinut în totalitate şi pentru care m-am pregătit să suport consecinţele.

Mi-e dor din cînd în cînd de "A". A fost o prezenţă scurtă dar importantă în viaţa mea. Aparent a şi marcat o tendinţă a relaţiilor următoare, în care eu să iau hotărîri de moment şi să suport consecinţe :)

Îmi amintesc uneori cu plăcere una din nopţile în care "A" şi încă 2 colegi de facultate ne-am adunat la mine pentru o seară de junk food, filme, muzică, bîrfe, bere şi atmosferă studenţească. Nu s-a întîmplat nimic carnal atunci, nici între noi, nici între ceilalţi, însă spre dimineaţă îl pîndeam cum doarme şi îi conturam de la distanţă profilul feţei. Am memorat atunci fiecare fir răzleţ de sprînceană şi fiecare crevasă apărută prematur în jurul ochilor. Mai mare decît mine cu cîţiva ani, cu o experienţă de viaţă haotică ce însumase inclusiv dormitul în şanţuri prin alte ţări, cu nopţi pierdute cum îi şade bine unui artist, şi cu lipsa de preocupare pentru îngrijirea cosmetică specifică oricărui bărbat care se respectă, "A" avea un şir de riduri paralele ce porneau de sub colţul exterior al ochiului şi coborau către zona de sub ochi. Fără să fi avut o frumuseţe perfectă, ireală, care te amuţeşte, "A" avea tot felul de mici imperfecţiuni pe care eu, în situaţia dată, le găseam delicioase.

E înnorat, cerul stă să lăcrimeze aidoma unei gagici care înţelege în final că, da, ăsta e sfîrşitul, şi cu toate astea mie îmi place la nebunie. Uneori am chef să mă plimb pe o vreme ca asta, să las vîntul să mă strîngă puţin, alteori vreau doar să zac leneş sub plapumă. De ce-mi place cînd e înnorat? Poate pentru că nu poţi trăi veşnic în soare, oricît de plăcută ar fi această experienţă. De ce alegem uneori oameni care ştim că ne vor răni? Pentru că ne plictisim la un moment dat de oameni care ne venerează. Reversul medaliei, nevoia de schimbare, goana după himere sau poate doar provocarea... Îmi place cînd e soare, şi e soare şi-n suflet, îmi place cînd sînt nori, îmi place cînd plouă domol şi-mi plac şi furtunile...

Chiar mă gîndeam la un moment dat că viaţa mea aduce puţin cu un buletin meteo: „vînt slab pînă la moderat, cer variat noros, pe alocuri cu descărcări electrice”... Eh, descărcările alea electrice merită tot efortul... Şi ce dacă uneori e prea intens şi te arzi? Şi ce dacă uneori e prea mult dintr-o dată şi doare atît de rău că ai vrea să mori? Cum bine spunea un prieten, e bine să mori din cînd în cînd. Numai aşa poţi renaşte.