Cu IQ-ul la temperatura camerei...

Cât de fucked-up tre' să fii ca să suni la ușa apartamentului de la primul etaj crezând că e ușa de la ieșirea din bloc? Îmi tot vine să-i întreb dacă și acasă la ei sună pentru a-i lăsa trecătorii să iasă...

Oameni departe și aproape

Tema primita de la
AndreiArd (10/21/2008 11:52:05 AM)
tema: oameni departe și aproape
cuvinte de folosit: contact, privire, dor, singur, impreuna

si rezultatul:

Tue, Feb 3, 2009 at 3:53 PM
subject: OAMENI departe și aproape
mailed-by gmail.com

(usor patetico-melodramatic, dar nu-mi iese altfel :))

Oamenii mi s-au părut întotdeauna fascinanți. Când eram mică stăteam uneori și urmăream pe câte cineva făcând lucruri absolut banale. O priveam pe femeia de serviciu a întreprinderii unde lucrau ai mei, o priveam măturând și spălând pe jos. Studiam felul în care așeza cârpa umedă pe teu, mereu în același fel: așternând mai întâi cârpa dreptunghiulară jos, apoi așezând în mijlocul ei teul și împăturind colțurile cârpei peste marginile teului. Deși era banal, încercam o senzație aproape erotică văzând-o ce concentrată și meticuloasă era în rutina ei.

Petreceam destul timp în vitrina atelierului foto urmărind de acolo oamenii. Și pe cei de afară, și pe cei de lângă mine. O priveam pe mama fotografiind în studio, aranjând luminile, o urmăream developând filmele și retușând fotografii, sau ocupându-se de chitanțe și alte lucruri mai puțin artistice. Eram un copil activ, dar în acele momente totul încetinea și intram parcă într-o transă. Mi se părea atât de liniştitor să stau undeva şi să observ cum zumzăie oamenii de colo-colo, atât de diferiţi şi în acelaşi timp atât de asemănători.

Îmi place să fiu un observator, dar nu refuz să mă arunc în „luptă" la momentul potrivit - cu toate că nu există o rețetă pentru acest lucru. Comunicarea la mine este în egală măsură ușoară și dificilă. Când inițiativa îmi aparține, sau când am dispoziția necesară, relaționez foarte ușor. Însă nu la fel de ușor reușesc să păstrez contactul cu oamenii pe care îi cunosc. Nici acum nu știu cu exactitate de ce mă izolez și de ce nu am tragerea de inimă pentru a cultiva relații. De obicei investesc timp și efort în bărbații din viața mea, tendința fiind să le ofer prea multă atenție. Pentru unii presiunea este prea mare. De fapt, o privire de ansamblu dezvăluie că nu există supraviețuitori...

Când îmi imaginez casa ideală, mă văd întotdeauna într-o cabană cu etaj şi ferestre mari de unde se văd brazii. Am un birou mic, dar luminos, cu mobilier de lemn şi o bibliotecă. Am un câine care mă păzeşte leneş aşezat la picioarele mele. Scriu. Nu reuşesc să populez casa ideală cu oameni. Nu înseamnă că îmi doresc să fiu singură, însă nu e ușor să găseşti pe cineva care să vrea să-şi traiască viaţa ca tine. Sau cu tine.

Când aveam 5 ani m-am îndrăgostit prima oară. El avea cu un an mai mult, era băiatul educatoarei și avea un nume franțuzesc. Locuia în blocul de vis-a-vis și-mi plăcea să mă uit pe geam când juca fotbal. Nu mi-a acordat niciodată atenție și nu am fost vreo prezență notabilă în viața lui. Într-un an i-am lăsat în cutia poștală o felicitare cu un acrostih cu numele său. L-am iubit până la 13 ani când m-am mutat în alt oraș. A fost cea mai lungă iubire din viața mea, dar, deși îmi imaginasem de multe ori cum ar fi fost viața noastră împreună, am depășit foarte repede momentul "despărțirii". Acum știu că a fost o metodă de apărare, că aveam nevoie de iubirea aia pentru a-mi păstra echilibrul într-un moment dificil al vieții mele.

Am simțit întotdeauna nevoia să iubesc. Undeva prin școală, când era la modă să ai un "Oracol", am ajuns la întrebarea: "ce-ți dorești mai mult, să iubești sau să fii iubită?" de parcă era de la sine înțeles că nu le poți avea pe-amândouă. Am ales să iubesc, pentru că-mi face sufletul mai frumos. Prefer să iubesc de una singură decât să tolerez lângă mine pe cineva pentru care nu simt nimic, deși sper să existe cineva alături de care să experimentez la un moment dat reciprocitate.

Cea mai cinstită relație am avut-o cu primul meu prieten. I-am spus de la început că-mi doresc să fim împreună doar atâta vreme cât e frumos. Întâmplător prima a fost și cea mai matură dintre relații. Lipsită de certuri, lipsită de gelozie. Am fost iubită, am fost respectată și am fost răsfățată. Îmi amintesc seri când ajungeam acasă puțin beți și se apleca să mă descalțe. O făcea natural, fără să se umilească și fără să mă idolatrizeze. Zâmbeam când îl simțeam mergând în vârful picioarelor dimineața ca să nu mă trezească.

Uneori mi-e dor de el și aș vrea să putem sta de vorbă ca doi prieteni vechi, dar știu că nu se mai poate. Nu regret că ne-am despărțit. A fost o relație echilibrată care contrasta în schimb cu vârsta și cu experiența mea. Țineam la el, dar nu îl iubeam așa cum credeam eu că trebuie să iubesc. Dragostea nu trebuia să fie o plimbare cu barca, ci un carusel. Acum o plimbare cu barca nu mai pare o idee așa de rea, dar a fost nevoie de multă adrenalină și de toate experiențele următoare pentru a afla cine sunt, ce-mi place și ce vreau. Acum pot alege în cunoștință de cauză, în loc să mă mulțumesc cu ce am.

Am trăit pasional, aventuros și imoral. Am iubit nebunește așa cum bănuiam că se poate. Am fost la un pas de sinucidere. Am avut ocazia de a afla mai multe despre mine. Am realizat cu surprinere că, deși nu am ajuns în pat cu oameni față de care nu simțeam nimic, acești oameni nu sunt aceia pe care i-am iubit.

Puneam acest lucru pe seama impulsivității, a grabei, a lipsei de judecată, a igorării consecințelor. Ușor incredibil, pentru că am crezut mereu că sexul trebuie să vină în completarea celorlalte lucruri pe care le apreciezi la un om. Trebuie să fie „cireașa de pe tort", dar până acum nu s-a întâmplat niciodată la modul la care mi-am imaginat. Stând de vorbă cu un prieten, el a avut o altă explicație: „Dacă pentru tine este totul așa radical, nu ai făcut asta până acum ca să te protejezi". Dacă e adevărat, nu o fac în mod conștient. E normal să vrei să te protejezi, dar nu mă caracterizează lașitatea.

Am renunțat de mult la stabilitate pentru că voiam să trăiesc pe muchie de cuțit. Am renunțat apoi la statutul social pentru că voiam să trăiesc liniștită. În trecut mi-am ignorat orgoliul și mândria pentru că voiam să fiu în primul rând sinceră cu mine însămi. Dar am ajuns în ultima vreme să mă autocenzurez, deși în mod normal nu ofer afecțiune cu lingurița. M-am obișnuit cu perspectiva că oamenii se plictisesc și pleacă. Sau se sperie și pleacă. Și, deși sunt lângă mine, de fapt nu sunt aici. Refuz totuși să cred că există numai oameni pentru care reprezint doar o haltă, și sper că voi întâlni pe cineva care să vadă în mine o destinație. Și sper să fie reciproc.

Frica

Tema primita de la:
AndreiArd (10/20/2008 11:02:23 PM):
tema: frica
cuvinte de folosit: inauntru, tampon, degete, alb, respir

si rezultatul:

Wed, Oct 22, 2008 at 8:20 AM
subject: FRICA - andreiard
mailed-by gmail.com


Ca adult, pot spune că nu cunosc frica. Adică, nu mi-e frică de întuneric, nu am drame dacă vreo pisică-mi taie calea, mă distrează când maică-mea înjură când îi iese cineva-n cale cu gol… Nu mi-e frică de câini, deşi am semne pe ambele picioare, nu mi-e frică de singurătate. Într-un fel, mă simt chiar bine singură, deşi, dacă e prea multă linişte, parcă iar nu-i bine... Probabil singurătatea de care mă tem este aceea care implică pierderea vieţii unei persoane apropiate.

Nu mi-e frică de întuneric. Acum. Dar mi-a fost. Eram mică, aveam vreo 4 ani şi locuiam la ţară, stând mai mult cu bunica. Nu ştiu cum aflasem de moarte, probabil văzând cum se taie găinile, şi efectul ei iremediabil mă întrista. Cred că am făcut greşeala să întreb cum e atunci când eşti mort. Cineva mi-a spus că e ca atunci când dormi, şi întotdeauna când se lăsa seara şi trebuia să dorm mă apuca o stare de rău. Întunericul se lăsa parcă pe mine şi mă strivea, şi încercam să rămân trează de teamă ca nu cumva să nu mă mai trezesc a doua zi. Mă gândeam că nu se poate să fim chiar aşa de vulnerabili, că era suficient să-ţi doreşti să nu mori ca să poţi trăi cât vrei.

Într-o seară eram în pat cu bunica. Îşi trecea degetele prin părul meu încercând să mă adoarmă. "Mamaie", am rostit eu în întuneric, "tu… o să mori?" Bunica era probabil aţipită şi mi-a răspuns cu jumătate de gură ceea ce orice om normal ştie, că toată lumea moare la un moment dat. Dar eu nu voiam, refuzam să fac ceva ce nu mi-era pe plac, şi nu înţelegeam de ce lumea nu ia măsuri împotriva a ceva atât de urât ca moartea. "Nu-i aşa că eu n-o să mor niciodată?" Nu-mi aduc aminte dacă m-a minţit sau nu, însă la scurtă vreme de atunci situaţia s-a schimbat şi noaptea nu mi s-a mai părut atât de apăsătoare.

Viaţa s-a schimbat şi ea, tata a început să fie din ce în ce mai agresiv acasă, şi am ajuns să-l urăsc şi să-mi fie groază de el. Treptat duşmanul meu de-o viaţă, moartea, a ajuns un prieten de încredere. Mă învita uneori pe la el, să stăm de vorbă. N-am intrat niciodată, dar am privit de câteva ori înăuntru. Cred că frica cea mai mare atunci era că nu pot să apăr persoanele care-mi erau dragi. Adică mama. Iniţial am vrut să mor. Dar eram laşă şi n-am găsit niciodată o metodă nedureroasă sau care să nu facă prea multă mizerie… Apoi am vrut să-l omor. Eram mică şi mă gândeam că n-aş avea şanse decât când doarme. Probabil tot din laşitate m-am abţinut şi de la asta. Sau poate a fost altceva. Aveam tot felul de scenarii psihotice, ce s-ar întâmpla dacă sufletul mamei ar trece în trupul tatălui meu şi invers. Aş mai putea oare să urăsc faţa aceea ştiind că de fapt era mama mea? Şi cum aş putea s-o iau în braţe dacă acolo ar fi el…

Situaţia asta a durat cam toată copilăria, deşi nu am acceptat-o niciodată. Sufeream atât de mult nu din cauza a ce mi se întâmpla mie, ci din cauză că nu puteam proteja singura persoană la care ţineam. Mă aşezam uneori între ei, tampon, dar asta nu avea efectul pe care îl aşteptam. Nu reuşeam decât să amplific scandalurile şi s-o aduc şi pe mama în situaţia mea, pentru că şi ea ar fi preferat la rândul ei să sufere doar ea, decât să mi se întâmple şi mie ceva.

De obicei adolescenţii traversează o perioadă de teribilism şi rebeliune. Ţin minte că mi-am luat buletinul şi am luat prima decizie ireversibilă din viaţa mea. Aveam să plec. Voiam să plec cu mama, şi încercasem de câteva ori s-o conving. De fiecare dată se răzgândise. De data asta nu am mai încercat s-o fac să-l părăsească, i-am spus doar că plec. Nu conta unde, atâta vreme cât era linişte. Nu mai acceptam să muşc perne, să ţip singură prin casă şi să mă prefac că dorm când aud cheia în uşă.

Toată viaţa am crezut că sunt urâtă. Mi se spusese de atâtea ori şi oricum aveam o grămadă de poze care s-o dovedească. Uram mai cu seamă fotografiile alb-negru, pentru că în toate arătam ca o ţigancă. Aveam faţa neagră şi mereu o expresie care arăta clar că uram să mi se facă poze. Primele poze în care mi-a plăcut cum am ieşit au fost cele de la 15 ani, deşi erau tot alb-negru…

Cele mai mişto amintiri sunt din casa în care locuiesc şi acum. Casa în sine nu mi-a plăcut niciodată şi am considerat-o mereu ceva temporar. Trecând peste aspectul ei, aici am trăit cea mai frumoasă parte a existenţei mele. Aici m-am liniştit, aici am ascultat muzică, aici am vorbit ore întregi la telefon, aici m-am schimbat. Uneori când visez, nu visez casa asta, ci pe cea veche. Îmi pare bine că nu am mai visat case de mult.

Ca adult, pot spune că nu cunosc frica. Sau mai precis că o cunosc, dar nu o accept. Sau mai precis, că o accept, dar că nu o las să mă domine. Sau că o las, dar mă gândesc la soluţii. Sau că nu mă mai gândesc la nimic şi doar încerc să respir.

Calin, file de poveste

Fri, Sep 26, 2008 at 10:57 AM
subject: Re:
mailed-by gmail.com



pentru ca tu spui ca e o premiera absoluta, iti multumesc pentru straduinta. Ma asteptam sa scrii in tonul in care ne-am amuzat pe chat, dar si asa e bine.

Prima impresie despre care vorbesti e foarte importanta. E momentul in care cineva ia o decizie. La mine a fost mai mult un sentiment pozitiv; unele persoane emana o energie care te fac sa iti doresti sa le fii in preajma, altele nu. Desi nu mai am impulsivitatea de a lua decizii bazate doar pe o chestie de moment, am spus ca merita sa mai stam de vorba. Si pentru ca nu sint genul care asteapta sa vina muntele la Mahommed, ti-am vorbit.

Din pacate singurul instrument la indemina a fost chatul, si e destul de greu sa percepi nivelul de interes intr-o conversatie plina de hlizeli, aluzii si fete zimbarete. Pe chat nu poti sa apreciezi corect daca omul care iti vorbeste simte intr-adevar ceea ce spune, asa cum nu poti stii daca nu cumva spune lucrurile alea la o gramada de lume.

A "fi impreuna" asa cum spui tu are mai multe graduri de interpretare. Daca a fi impreuna inseamna doar a trai momentul, nu este nevoie sa ne cunoastem mai mult decit ne stim deja. Iar trecutul fiecaruia nici macar nu e nevoie sa fie trecut. O camera decenta de hotel cu o sticla de vin poate deveni o amintire frumoasa.

Daca a fi impreuna inseamna putin mai mult decit atit, poate fi un lucru inteligent sa ne cunoastem putin mai bine. La un moment dat, cind pasiunea devine rutina, daca doi oameni nu au altceva in comun, lucrurile se termina prost. Oricum, lucrurile se pot termina prost oricind din o multime de alte motive. Sfatul meu este, daca intr-adevar se va ajunge acolo, sa ne ferim de cuvinte mari si sa incercam sa facem din perioada petrecuta "impreuna" un moment placut pentru amindoi.

Tina

Ce-i şi cu tăcerea asta?!

Că e de râs, că e de plâns, multă lume din echipa News FM nu ştie încă de faptul că radioul nostru are blog. Acum câteva săptămâni îl “iniţiam” pe Vlad într-ale blogului. Într-ale blogului nostru, nu că el ar fi vreun novice… “Băăăăăăi, păi ăsta-i blog de muzică!” – a exclamat el după câteva clicuri. Nimic mai adevărat din moment ce sunt singura care-l păstoreşte. Eu, ocazional o sticlă de ceva (nu spui ce) şi o mulţime de tipi care-mi cântă. Nu sub balcon, deşi ar fi foarte mişto să-i văd pe Queensrÿche încurcând circulaţia pe Ferdinand, ci în căşti. (Iar circulaţia pe Ferdinand nici nu ar putea fi mai încurcată decât acum.) Am fost puţin descumpănită de comentariul “Păi ce, noi suntem post de muzică?!” deoarece în opinia multora care ne ascultă am rămas singurul radio care mai difuzează muzică. Iar eu una nu-mi pot imagina viaţa fără muzică, respir muzică, şi 99% din motivele pentru care am ajuns la News FM a fost determinat de muzică. (Singurul post de radio care mai difuzează muzică, mai puţin după amiaza, prietenii ştiu de ce…)

Dacă îndepărtăm muzica rămânem cu una bucată RăzvrăTină căreia îi place să scrie dar îi e lene să citească. (Poate ar trebui să dau nişte telefoane, chiar nu mai ştiu nimic de unii prieteni, şi de când am şters blogurile din bookmarks, chiar nu mai am idee cine cu cine se mai… întâlneşte. (Prietenii or fi ştiind de ce, da’ probabil numa’ ăia cu rss feed…:P). Problema e că RăzvrăTina “scrie” mai ales atunci când merge, şi nu pentru că mâzgăleşte febril în carneţel ispitind maşinile să o transforme în breaking news, ci pentru că atunci se aşterne o linişte creativă peste isteria din zi şi cuvintele se aşează de la sine în fraze. (Care uneori au şi sens, da’ poate numai pentru prieteni.) Păcat însă că nu există un mecanism de memorare a acestor gânduri, deoarece odată ajunsă acasă RăzvrăTina se relaxează prea mult şi uită ce voia de fapt să spună. Şi de foarte multe ori gândurile alea sunt geniale de-a dreptul dar cu o notă mult prea personală. De felul ei RăzvrăTina este o fire impulsivă, dar de când cu blogul personal a învăţat că uneori e bine să te autocenzurezi. Mai ales dacă ai obiceiul să povesteşti cu lux de amănunte (aflate de la alţii, evident) ce s-a petrecut după ce ai băut 2 sticle de vin în aproximativ 20 de minute. (O să trec din nou la persoana întâi, nu ştiu ce m-a apucat.)

Aşa că, debusolată de lipsa de entuziasm ale colegilor faţă de însemnările anterioare în special şi/sau blogul radioului în general, lipsită de feedback de la cetitori şi urând ideea de a scrie despre mine, am urmat îndeaproape mottoul News FM de la început de drum: “Dacă nu ai nimic interesant de spus, mai bine taci.” Chestia asta suna excelent ca încheiere, da’ asta e, o să stric ieşirea scenică teatrală explicând de ce prefer să scriu mult despre muzică şi foarte puţin despre mine. Scriind cu regularitate lucruri mărunte povestite cu sinceritate, lumea va avea falsa impresie că te cunoaşte. (Dacă până acum nu crezi că am o problemă cu alcoolul, nu citesc şi sunt interesată doar de muzică, înseamnă că m-am înşelat. (Sau blogul nu mai e ce-a fost odată…:P)

[originally posted on News FM Blog]

Cine este RăzvrăTina?

[originally posted on News FM Forum]

Pentru toţi aceia care ne ascultă şi ne citesc

Sunt oameni cărora Crăciunul nu li se mai pare o sărbătoare, ci mai degrabă o manipulare grosieră a sentimentelor, o oportunitate de marketing şi – mai ales în ultimii ani – un circ mediatic lacrimogen.

Personal, îmi place perioada Crăciunului. Nefiind genul petrecăreţ îmi surâde mai degrabă idea de a fi acasă, cu familia, şi de nu fi nevoită să merg nicăieri. Au fost ani când am lucrat şi de Crăciun, şi de Anul Nou, şi nu am resimţit acest lucru ca pe o pedeapsă ci mai degrabă ca pe o normalitate. Un Crăciun reuşit în opinia mea nu înseamnă nici fuga pe drum până în nu ştiu ce staţiune montană, nici mersul în locaţii exotice, nici ieşitul prin cluburi sau restaurante. Ştiu, ştiu, o să spuneţi că am îmbătrânit, dar nici acum 10 ani nu eram altfel. Am preferat intotdeauna să lenevesc în pat, sub plapumă, uitându-mă la filme vechi în timp ce savuram o caserolă de îngheţată. În afară de dulciuri nu prea am excese de sărbători şi încerc pe cât posibil să împiedic gătitul în exces, deoarece nu văd rostul a n feluri de mâncare când eu mănânc la fel ca de obicei.

Îmi aduc aminte cu plăcere de filme pe care le-am văzut când eram copil şi care prim mesajul lor pozitiv încă reuşesc să mă binedispună: “A beautiful life” este filmul tipic de Crăciun, iar “Desculţ în parc” mă amuză teribil prin umorul de situaţie. Probabil Crăciunul mi-a rămas drag şi prin filmele americane tematice, “Singur acasă” fiind la fel de savuros în egală măsură pentru copii cât şi pentru oamenii mari. De fapt, astfel de filme mi-au influenţat pasiunea de a decora casa, bradul sau de a ambala festiv cadouri.

Încerc să echilibrez puţin reticenţa mea de a mă distra la comandă (pentru că aşa se cade şi aşa face toată lumea) cu plăcerea de a mă conforma anumitor tradiţii. Îmi place să fac cadouri la fel de mult cum îmi place să le primesc. Îmi place când ninge afară deşi prefer să admir din interior decât să ies la o bătaie cu bulgări. Îmi place să toastez pentru noi începuturi şi să sper într-un an mai bun. Îmi place să cred că devin un om mai bun (mai complet, mai împlinit) cu trecerea fiecărui an. Îmi place să cred că oamenii sunt buni prin definiţie şi doar în circumstanţe nefericite se schimbă dramatic.

Îmi doresc şi vă doresc un 2008 cât mai normal, unde normalitatea este definită de propriile voastre criterii.

[originally posted on News FM Blog]

Radio, de ieri și azi

Îmi amintesc că prin aprilie ascultam în căşti, la noul meu telefon mobil, un post de radio de care nu ştiam nimic. Neobişnuit lucru – pentru mine – deoarece după revoluţie cunoşteam toate radiourile, visam frecvenţele şi telefoanele de redacţie, cunoşteam pe de rost adresele şi – mai mult ca sigur – fusesem şi prin studio măcar o dată. La vremea aceea îmi făcusem mulţi prieteni în rândul acelora care prezentau emisiuni şi, cu unii dintre ei, încă păstrez legătura.

Nu am să uit niciodată euforia primilor ani de radio post revoluţionar; oameni discutând relaxaţi despre ziua care începea sau care doar ce se încheiase, emisiuni pregătite cu colecţia muzicală din dotare, topurile redactate de ascultători, lipsa plylisturilor şi, nu în ultimul rând, interacţiunea cu ascultatorii. Showurile interactive în care ascultătorii dădeau telefoane toată noaptea şi răspunsurile la scrisori erau numai câteva din emisiunile menite să te facă să te simţi bine. Muzică era din belşug, şi din toate genurile. Pentru că înainte de 1989 nu avusesem acces decât la Abba şi Boney M, timp de 3 ani de zile am ascultat absolut orice. Dormeam cu radioul pornit de frică să nu ratez ceva important.

Ceva s-a schimbat, prin 1993 lumea deja se săturase de promisiuni deşarte despre o viaţă mai bună iar inflaţia năucitoare îşi spunea cuvântul şi asupra moralului acelora meniţi să ne descreţească frunţile. Oamenii au pierdut euforia şi entuziasmul şi au devenit “fatigaţi” şi condescendenţi. Ajunsese astfel încât deschideai radioul doar ca să auzi pe unul sau altul despre ce zi “nasoală” are el şi ce mult “suge” să fii la radio în acel moment. Radioul nu a mai fost din acel moment pentru ascultători, ci pentru cei care îl realizau, terenul personal de joacă, unde – ca moderator – închideai microfonul dacă nu-ţi plăcea numele celui care te apela pe linia directă şi te decretai dumnezeu.

Apoi, prin 1996, a dispărut şi muzica, în parte datorită campaniei de promovare a valorilor autohtone. Am evitat să pun ghilimele, pentru că chiar avem valori, dar nu este vorba de trupele promovate atunci. N-am să înţeleg niciodată de ce “au prins”, de ce au dispărut treptat până şi baladele rock, şi cum s-a ajuns la manelizarea României. Ce-i drept, nu la radiourile principale, dar cred ca liniarizarea muzicală, faptul ca schimbai frecvenţele şi nu sesizai nici o diferenţă şi faptul că lumea nu mai avea opţiuni a contribuit în parte la acest lucru. Muzica “altfel” a devenit noua contrabandă, şi “Hai să-ţi dau să asculţi o trupă faină” aducea izbitor cu “Hai să-ţi dau să citeşti o carte bună” de dinainte de ’89.

Revin. Îmi amintesc că prin aprilie ascultam în căşti, la noul meu telefon mobil, un post de radio de care nu ştiam nimic. Eram foarte entuziasmată că auzeam trupe de care probabil multă lume nici nu auzise, şi mă întrebam cum mai este încă posibil. Eram fericită că nu vorbea nimeni, dacă tot nu spunea ceva care să facă vreo diferenţă. Pentru prima dată aveam senzaţia că, nu numai că trăiesc în universul meu, dar aveam acum şi coloană sonoră la el. Puţin bănuiam atunci că, peste numai câteva luni, avea să mi se propună o colaborare cu ceea ce părea cel mai (de) bun (gust) radio în FM la acea vreme. Incredibil mi se pare încă faptul că am ajuns să fac emisiuni cu una din figurile proeminente ale radioului post-revoluţionar şi unul din fericiţii destinatari ai epistolelor mele săptămânale prin anii ’90.

Vorba colegului meu Bogdan Nicolescu, “Muzica fie cu voi”.

[originally posted on News FM Blog]

Din nou despre iubire şi alti demoni

Între 24-30 septembrie se desfăşoară la Sala Eforie Festivalul Filmului Sîrbesc. Am reuşit azi să văd “Dimineaţa” – dar probabil nu aş fi mers dacă pe invitaţie ar fi scris şi anul. O singură replică îmi (va) rămîne în minte:

“În orice poveste de iubire există mai mulţi protagonişti decît este nevoie”.


About love and other demons

The Serbian Movie Festival takes place between 24-30 of September. I went to see "Dawn"; I probably would have skipped it had I seen the year of the movie on the invitation. Nevertheless, this line has stuck with me:

"Every love story has more characters than needed".

Voyeur-ism de blogger V

Mor de rîs. Uitasem cît de down to earth e băiatul ăsta.











"Major in advanced pimping and minor in bitchslapping" - ce păcat ca nu ştiam chestia asta cînd încă scriam pe Perfectly Imperfect :)))))))))

Deget de blogger

Inspirat, evident, de the one and only Schweinhund...