(la propriu)
2 zile, 14 ore de traseu, 1 litru de apă, muuultă ciocolată, zăpadă, vin fiert, rozătoare, stele cum n-am mai văzut din copilărie, oameni faini, copii incredibili, bîrfe inofensive, making-out...
.
.
.
Mălăeşti, 9 – 10 decembrie 2006
De cîteva zile s-a dat drumul la Renegade Radio – singurul radio care îşi bagă. Nu contează ce, atîta vreme cît are unde... Realizatorii, puţini dar incompetenţi, se exprimă pe cît de mult, pe atît de prost şi, din cînd în cînd, într-un mod ambiguu pentru a crea – în opinia lor – senzaţia de mister. Muzica este un zgomot incert de rock şi punk, în general oferită de trupe obscure pentru că probabil radioul nu-şi permite achiziţionarea de trupe care au ieşit din anonimat. Informaţia utilă sau interesantă – atunci cînd există – este oferită într-un mod absolut neprofesional de oameni care nu ştiu pentru ce există butonul de "mute".
Exprimarea hlizită a RăzvrăTinei de dimineaţă îşi atinge în parte scopul de a te deştepta (din somn, evident) pentru că nimeni nu mai poate dormi liniştit după ce aude atrocităţile alea (şi nu mă refer aici la muzică). Din fericire nu vorbeşte decît 2 ore. Dar le vorbeşte zilnic între 9 şi 11... Şi cînd te bucuri că ai scăpat, apare unul care se crede buricul pămîntului şi căruia i se fîlfîie la fiecare al doilea cuvînt. Fîl – fîl... fîl – fîl... În fine, nu au ştiri, ceea ce e oricum mai bine decît să aibă ştiri proaste; însă departamentul de ştiri are o emisiune de subiectivisme de la 17 la 19 în care nu spune niciodată nimic coerent. Ca şi cînd asta n-ar fi suficient de deprimant, de la 19 la 22 e unul care vorbeşte sictirit despre viaţă şi pune muzică de care nu a auzit decît el.
La Renegade Radio nu există emisiuni, cu excepţia emisiunilor "tematice" din fiecare seară de la ora 22. Formatul e interesant, însă e păcat de efortul depus, entuziasmul nesuplinind întotdeauna lipsa profesionalismului. În concluzie, admirabilă iniţiativa, era nevoie şi de nişte d’ăştia ca să se diversifice puţin oferta radio, însă dacă vreţi un radio profesionist, ascultaţi în continuare
El se întîlneşte în weekend cu prietenii să programeze.
Ea programează să se întîlnească cu prietenii în weekend.
Fără nici o legătură cu concertul Phoenix la care am fost acum 10 zile...
De ieri de cînd am ajuns acasă mănînc în neştire. Cred că mă pregătesc de hibernare.
La ce viaţă socială am...
M-am refugiat în Hinduism. M-am ostenit să mă separ de emoţii, sentimente, elanuri, ca să găsesc, dincolo, ceva imobil şi permanent, o prezenţă mută, anonimă, transcedentă, ce m-ar fi consolat de 
puţina-mi realitate şi de absurditatea lumii. Credeam că posed taina de-a fi stăpîn pe spirit şi pe orice cunoaştere. De fapt, nu posedam nimic altceva decît iluzia de a poseda şi un intens dispreţ pentru cei ce nu împărtăşeau această iluzie.
Dacă aş fi înţeles mai devreme, mi-aş fi condus inteligenţa şi inima cu mai multă pricepere. Aş fi putut, mult mai devreme, să-mi împart gustul pentru viaţa interioară cu dragostea pentru lumea în mişcare. Aş fi putut arunca o punte, mai devreme şi poate mai eficace, între mistică şi spiritul modern. Aş fi putut avea mai devreme credinţa, mila şi speranţa.
Nu ceea ce merită li se întîmplă oamenilor, ci ceea ce li se aseamănă. Multă vreme am căutat "adevărul într-un suflet şi un trup". N-am izbutit sa-l aflu. Pe cînd urmăream acel Adevăr, am pierdut contactul cu nişte mici adevăruri ce ar fi făcut din mine nu supraomul pe care îl doream, ci un om mai bun şi mai unificat decît sînt.
.
.
.
Nu întîmplător am ales tema bahică, astăzi fiind una din zilele în care lumea îmi cere de băut :)
Ultima trupă înainte de headlineri, Catamenia, a încălzit ceva-ceva atmosfera, deşi mie piesele lor mi s-au părut destul de lipsite de originalitate. În afară de o piesă care a sunat mai de doamne-ajută, restul parcă era una şi aceeaşi, cîntată cu pauze de respiro şi dialoguri cu sala. Nu ne-am putut abţine să comentăm cînd a sunat telefonul unui membru al trupei (interferenţe cu echipamentul de scenă) la modul "vezi că te caută maică-ta!". Dacă ştiţi cum arată vocalul, că io nu-i dau mai mult de 12 ani, o să gustaţi şi gluma...
Pregătirea scenei pentru WASP a durat peste 2 ore într-un frig de-ţi îngheţa sîngele în vine; degeaba trepăduşeam noi precum pinguinii, deja în a doua oră de aşteptare plîngeam duios după Catamenia... Blackie Lawless a refuzat să facă fotografii cu cîştigătorii tragerilor la sorţi, deşi am înţeles că acest lucru fusese stipulat contractual. Me and my best friend, mari amatoare de Blackie Lawless şi WASP în adolescenţă, aveam o bănuială că toate ifosele de primadonă ale lui Blackie nu vor depăşi prestaţia celor de la Crematory şi că punctul culminant al festivalului se consumase deja...
Ca să supravieţuim plictiselii şi a ceea ce părea o nouă eră glaciară, am abordat cîntece din repertoriul Warrior Soul şi The Almighty, ultimii fiind mai mult decît tătici în ceea ce priveşte reprezentaţiile live. Avem nişte înregistrări live de prin 94 care pot să închidă oricînd gura "necredincioşilor"; şi tot din perioada aia avem niscaiva înregistrări de la Donington cu un Blackie Lawless în tricou negru pe sub care se simţea nevoia unui sutien. În fine, nici acum nu i-ar fi stricat un atare accesoriu, cu toate că se încorsetase într-un costum de piele menit să-i păstreze cît de cît formele...
Show-ul a fost mişto, dar puţin cam scurt pentru cît am avut de aşteptat. Am încercat să filmez cîte ceva, dar era destul de dificil cu mulţimea de suflete care se agita în ritmul muzicii. La un moment dat o mînă criminală a înşfăcat aparatul şi am avut de ales între a ceda cardul de memorie sau aparatul cu totul. Pînă să apuc eu să-mi plîng de milă s-a terminat şi concertul, aşa că am rămas puţin lîngă scenă să văd dacă pot îmbuna un suflet sterp cu privirea mea de căţeluş rănit. N-am avut mult de aşteptat şi un nene small but angry a venit lîngă mine să mă întrebe ce aveam pe card: material foto sau video. I-am zîmbit vinovat şi i-am spus că încercasem să filmez. Mi s-a explicat că nu se mai poate face nimic, deoarece toate materialele confiscate fuseseră deja depozitate în autocarul trupei pentru a fi distruse. Şi a plecat. Pretenul m-a întrebat de ce nu i-am spus că aveam doar poze. Well, pentru că omul nu se născuse ieri, şi pentru că io nu ştiu să mint.
Dar ştiu să rog frumos :) L-am mai interceptat pe nenea a doua oară, sperînd să-l conving măcar să formateze cardul şi să mi-l dea înapoi. Nici măcar puterea lui “please, please, pretty please with sugar on top” n-a părut să dea rezultate. Mă deranja nu neapărat valoarea cardului – pentru că am afirmat întotdeauna că banii vin şi se duc – însă tot pe cardul ăla mai aveam fotografii şi înregistrări cu alte trupe, mai puţin recalcitrante :)
Înţelegînd eu într-un final că n-o să recuperez nici un card, şi îngheţată bocnă de atîta aşteptat, m-am dus la om să-mi iau măcar la revedere. I-am spus că regret că nu ne înţelegem, i-am spus că showul a meritat, şi i-am spus "bye-bye". Omul mi-a zîmbit, a dat mîna cu mine, şi am simţit în palmă cardul de memorie. Holy fucking shit. Nici măcar nu-l formatase, şi ăsta e motivul pentru care puteţi să vedeţi o bucăţică din reprezentaţia celor de la WASP la Cluj...
Şi mai există pe youtube un interviu recent, din octombrie, cu Blackie Lawless, care vorbeşte despre album, concerte şi altele, şi care interviu e presărat din loc în loc cu momente live – aşă că o să vedeţi şi scena la care se munceşte 2 ore, şi cam cum sună WASP în concert.
În concluzie:
Mi-a plăcut la Cluj, mi-a plăcut concertul şi mi-a plăcut compania. M-am întristat puţin la întoarcere, mai ales la căderea serii, pentru că sîntem alcătuţi din straturi, aidoma unor cepe, cum bine spunea cineva... Şi la fel ca în cazul cepelor, cînd începi să îndepărtezi din straturi, mai mereu se lasă cu lacrimi.
Sîmbătă dimineaţa am început romantic cu un mic dejun într-un restaurant gol, cu mese pline de flori proaspete din grădină şi muzică în surdină. Ok, nu bag mîna în foc pentru partea cu muzica în surdină; s-ar putea să fi fost partituri reziduale ale concertului din seara precedentă care se derulau înca în "background"...
După micul dejun - care s-a dovedit a fi din partea casei - am mers agale către staţia lui 8 şi am descins iar în centrul Clujului. Am intrat într-o librărie unde pretenul a salivat abundent la cărţi şi eu la reproducerile lui Alphonse Mucha de pe pereţi :)
.
Şi ne-am tot plimbat, aşteptînd să treacă de prînz, ca să ajungem la Hotel Onix la o oră acceptabilă şi să nu trezim oamenii din somn. Am fost foarte surprinsă să constat cît de politicoasă a fost recepţionera, care, pentru 2 oameni total necunoscuţi care au apărut de nicăieri întrebînd de clienţii hotelului ne-a oferit cu generozitate multe detalii, informîndu-ne că 3 dintre membrii trupei plecaseră deja prin oraş, iar ceilalţi probabil dormeau încă, ba chiar a sunat la unul dintre organizatori ca să întrebe dacă are idee de vreun eveniment care urma să aibe loc în ziua respectivă. Eu deja deliberam dacă m-ar tenta mai mult o bere şi o bîrfă cu Crematory sau concertul cu WASP, fiind programate cam pe la aceeaşi oră...
Am plecat gîndindu-ne serios la mica noastră dilemă. Şi fiindcă gînditul intens generează foame, ne-am oprit să îmbucăm ceva la Pizza Y. Acolo – plin de rockeri. M-au distrat întodeauna privirile scrutătoare pe care le schimbă rockerii între ei. Cercetează una bucată tricou şi încep să tragă concluzii: "Savatage", deci rock progresiv, probabil "Dream Theater" şi, dacă e un împătimit, poate chiar "Evergrey" :) E ca la un cod de bare care oferă în timp scurt o grămadă de informaţii... Anyway, ne-a plăcut la Pizza Y, se asculta mult rock, probabil în cinstea noastră, şi aveau inclusiv desert "Y". După masă însă ne-a luat un somn că ne venea să ne întoarcem la Hotel Onix ca să cerem una din cheile lăsate la recepţie şi să-i aşteptăm pe oameni în cameră...
Spectacolul din seara precedentă se terminase cu invitaţia "Ne vedem mîine la aceeaşi oră!", ceea ce a fost puţin confuz, deoarece fusesem chemaţi la ora 15.00 şi concertul începuse la 20.00. Acum am făcut rapid o medie şi am decis că putem să riscăm un somn pînă pe la 18.30. Aşa că ne-am întors la "Solaris" să dormim liniştiţi în patul nostru, lasîndu-i pe alţii să bea o bere cu Crematory. Data viitoare întreb însă ora exactă la care sînt aşteptată, nu mai speculez ce înseamnă "pe la prînz" în opinia unora sau altora :)
Se pare că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la tîrg, prietena mea cea mai bună sunîndu-mă disperată să afle unde sînt, că pe scenă se petrec lucruri şi ratez chestii. Am ratat Trooper; lumea pare a avea o impresie bună despre dînşii, eu însă nu poci să mă pronunţ în lipsă de probe...
"Solaris" e situat undeva la 10 minute de mers pe jos de la drumul principal către Dej. Pe drum pretenul a făcut imprudenţa să se plîngă că nu prea mai poate vorbi deoarece a ţipat prea mult cu o noapte înainte, la Crematory. Zic: "Ştiu, te-am auzit. You scream like a girl..."; şi pentru că era dornic să-şi îmbunătăţească performanţele, am profitat de drumul pustiu pentru a lansa cîteva urlete în stilul Obituary. Au existat şi cîţiva cîini care au oferit feedback corespunzator :) Pretenul a avut ulterior ocazia să exerseze tehnica pe recitalul celor de la Winterhorde, în timp ce eu şi prietena din dotare speculam performanţele vocalului la ieşirea de pe scenă: "Ăsta scuipă sigur sînge după ce termină, că prea forţează pe corzile vocale".
Mă rog, pe înregistrarea video se aud şi ceva rîsete necontrolate, iertat fie-ne că ne-am şi distrat de banii cheltuiţi acolo :)
