Capitolul 1 - La drum cu RazvraTina

[Din moment ce nime’ nu se deranjează să cecească tot că “e prea muuult”, pot să-l repostez liniştită şi aici, unde îi iaşte de fapt locul. For safe keeping, că deh... punem amintirile în borcănele şi le mai descăpăcim cînd simţim nevoia...]

Am încercat cîteva zile la rînd să conving Cetateanul Lynx să mi se alăture în această aventură, dar în zadar. Mai ales că se lăudase că era mîndru posesor de invitaţie la concert. Noi, ăştia cu mai puţine relaţii – sau cu o experienţă ceva mai scurtă prin Radio Lynx – ne-am cumpărat bilete, ca să încurajăm circuitul muzical pe plaiuri mioritice. De fapt, mi-ar fi surîs şi idea unui road trip în maşina mai sus menţionatului, cu boxele urlînd la maxim “I’m a wild child, come and love me, I need yooooooooou”, în loc de 8 ore în tren cu varii specimene. Mă rog, pînă la urmă n-a fost chiar aşa mizerabil nici cu trenul, mai ales că jumătate din călători aveau aceeaşi destinaţie ca mine şi aduseseră şi muzică.

De la 22.30 cînd ne-am urnit din Gara de Nord am stat mai mult pe hol tăifăsuind de zor cu partenerul meu de călătorie care n-a avut încotro şi a trebuit să suporte toate amintirile şi evocările şocurilor trecute din repertoriul personal, şocuri administrate cu mărinimie oamenilor pe care îi stalkeream prin posturile de radio ale tinereţilor mele zbuciumate, sau mini-celebrităţilor locale, sau local hero-şilor care se bucurau de atenţia noastră (me and my best friend, nota redacţiei...) efemeră… Şi dacă vi se pare că vorbesc mult, cu fraze ample, greu de urmărit, imaginaţi-vă ce şi cît a avut de suferit bietul om pînă la ora 2 noaptea cînd a avut curajul să-mi spună că-i e somn... Măcar dac-am fi fost un cuplu, am fi stat îmbrăţişaţi sau efectuînd alte cele, probabil depinzînd la fel de mult de oral skills, dar cu mai puţină vorbărie... Well, ghinion :)

Ghinion şi pentru mine, mai ales că băusem o cafea tare şi nu puteam deloc să mă alătur grupului vesel care moţăia în compartiment. Pe la 6 şi ceva dimineaţa coboram din tren cu ochii cîrpiţi şi dîrdîind; în faţa mea o gagică mai plinuţă îmbrăcată doar cu un tricou fără mîneci.

Eu: “Mă ia frigul numai cînd mă uit la fata asta. De ce nu pune dracu’ ceva pe ea?!"
El: “Nu ţi se pare că a pus destul?!”

Ha ha. Măcar am început ziua cu un rîs sănătos. Am găsit un nene taximetrist care să ne ducă mintenaş la hotelul pe care ne hotărîsem să-l testăm. 90 de RON pe noapte faţă de 180 ca în centrul Clujului. Unde mai pui că era doar la 15 minute de mers pe jos de aeroport. Adică de locul în care avea să se ţină concertul. N-a fost lipsit de peripeţii; nu voiam decît să mă cuibăresc sub plapumă şi să sforăi delicat (ca o doamnă – mi s-a spus) pînă la ora 15 cînd începea nebunia. La recepţie, stupoare.

El: “Aveţi o rezervare pe numele […]”
Ea: “Nu, n-avem.”

Eu deja mă crizam la gîndul că mă voi prăbuşi istovită într-un şanţ şi că nu voi fi in cea mai bună formă la concert.

El (plin de inspiraţie): “Da’ camere libere aveţi?”
Ea: “Avem.”

Ştiam eu că nu-l iubesc degeaba... My saviour :) De dormit n-am dormit decît cîteva ore, după care am aburcat frumos în maşină şi am mers în Cluj să vedem cu ce avem de-a face. Am avut de-a face cu oameni aşa frumoşi şi locuri atît de spectaculoase că se făcuse ora 16.30 şi noi încă hălăduiam încoace şi-ncolo cu expresia tîmpă specifică turiştilor. Mă rog, în termeni mai civilizaţi i se spune “tourist glow”, da’ noi sîntem rockeri, se acceptă. Cînd în sfîrşit am ajuns la aeroport era aproape 17.00 şi nici urmă că acolo s-ar fi întîmplat ceva. Cu excepţia a cîtorva “pletuţe” care aşteptau plini de speranţă lîngă poartă. (“Plini” sau “pline” de speranţă? Oare acordul s-o face cu “pletuţe” sau cu “cîtorva”? Nevermind…) Ne-am întors la aşternutul primitor şi am mai furat cîteva ore de somn.

Abia pe la 19.30 intram în sfîrşit pe aeroport. Aveam în rucsac aparatul meu foto Pentax Optio MX 4. Da, ştiu, trebuia să-i dau tot numele pentru că e de viţă nobilă. Şi mai şi filmează. Deasupra lui era amplasat strategic un tricou, nişte şerveţele umede şi un pachet de Orbit Herbal. Don’t ask :) M-am gîndit totuşi că dacă cineva are inspiraţia să ma cotrobăie în geantă să fie descurajat de aspectul “harmless” al conţinutului. Din fericire jandarmii clujeni sînt mult mai relaxaţi decît cerberii bucureşteni. M-au întrebat politicos dacă am “lucruri interzise” în rucsac.

“Adică ce?”, am făcut eu pe proasta.
“Păi, cuţite, de exemplu”.
“Nu n-am aşa ceva”, am răspuns eu fericită că pot să nu spun adevărul fără să mint în acelaşi timp...

Şi uite aşa, abia pe la ora 20.00 a început să mişte ceva şi pe scenă. Şi ar urma relatarea concertului din 6 octombrie, dar deja am scris ca după 28 de zile de rehab, şi e trecut de miezul nopţii, şi mîine cică muncesc, aşa că dacă vreţi să aflaţi cum au decurs ostilităţile la Maximum Rock, va trebui să mă mai suportaţi cu încă un entry. Sau două... trei... :)