Capitolul 5 – După concert mulţi viteji s-arată

Ultima trupă înainte de headlineri, Catamenia, a încălzit ceva-ceva atmosfera, deşi mie piesele lor mi s-au părut destul de lipsite de originalitate. În afară de o piesă care a sunat mai de doamne-ajută, restul parcă era una şi aceeaşi, cîntată cu pauze de respiro şi dialoguri cu sala. Nu ne-am putut abţine să comentăm cînd a sunat telefonul unui membru al trupei (interferenţe cu echipamentul de scenă) la modul "vezi că te caută maică-ta!". Dacă ştiţi cum arată vocalul, că io nu-i dau mai mult de 12 ani, o să gustaţi şi gluma...

Pregătirea scenei pentru WASP a durat peste 2 ore într-un frig de-ţi îngheţa sîngele în vine; degeaba trepăduşeam noi precum pinguinii, deja în a doua oră de aşteptare plîngeam duios după Catamenia... Blackie Lawless a refuzat să facă fotografii cu cîştigătorii tragerilor la sorţi, deşi am înţeles că acest lucru fusese stipulat contractual. Me and my best friend, mari amatoare de Blackie Lawless şi WASP în adolescenţă, aveam o bănuială că toate ifosele de primadonă ale lui Blackie nu vor depăşi prestaţia celor de la Crematory şi că punctul culminant al festivalului se consumase deja...

Ca să supravieţuim plictiselii şi a ceea ce părea o nouă eră glaciară, am abordat cîntece din repertoriul Warrior Soul şi The Almighty, ultimii fiind mai mult decît tătici în ceea ce priveşte reprezentaţiile live. Avem nişte înregistrări live de prin 94 care pot să închidă oricînd gura "necredincioşilor"; şi tot din perioada aia avem niscaiva înregistrări de la Donington cu un Blackie Lawless în tricou negru pe sub care se simţea nevoia unui sutien. În fine, nici acum nu i-ar fi stricat un atare accesoriu, cu toate că se încorsetase într-un costum de piele menit să-i păstreze cît de cît formele...

Show-ul a fost mişto, dar puţin cam scurt pentru cît am avut de aşteptat. Am încercat să filmez cîte ceva, dar era destul de dificil cu mulţimea de suflete care se agita în ritmul muzicii. La un moment dat o mînă criminală a înşfăcat aparatul şi am avut de ales între a ceda cardul de memorie sau aparatul cu totul. Pînă să apuc eu să-mi plîng de milă s-a terminat şi concertul, aşa că am rămas puţin lîngă scenă să văd dacă pot îmbuna un suflet sterp cu privirea mea de căţeluş rănit. N-am avut mult de aşteptat şi un nene small but angry a venit lîngă mine să mă întrebe ce aveam pe card: material foto sau video. I-am zîmbit vinovat şi i-am spus că încercasem să filmez. Mi s-a explicat că nu se mai poate face nimic, deoarece toate materialele confiscate fuseseră deja depozitate în autocarul trupei pentru a fi distruse. Şi a plecat. Pretenul m-a întrebat de ce nu i-am spus că aveam doar poze. Well, pentru că omul nu se născuse ieri, şi pentru că io nu ştiu să mint.

Dar ştiu să rog frumos :) L-am mai interceptat pe nenea a doua oară, sperînd să-l conving măcar să formateze cardul şi să mi-l dea înapoi. Nici măcar puterea lui “please, please, pretty please with sugar on top” n-a părut să dea rezultate. Mă deranja nu neapărat valoarea cardului – pentru că am afirmat întotdeauna că banii vin şi se duc – însă tot pe cardul ăla mai aveam fotografii şi înregistrări cu alte trupe, mai puţin recalcitrante :)

Înţelegînd eu într-un final că n-o să recuperez nici un card, şi îngheţată bocnă de atîta aşteptat, m-am dus la om să-mi iau măcar la revedere. I-am spus că regret că nu ne înţelegem, i-am spus că showul a meritat, şi i-am spus "bye-bye". Omul mi-a zîmbit, a dat mîna cu mine, şi am simţit în palmă cardul de memorie. Holy fucking shit. Nici măcar nu-l formatase, şi ăsta e motivul pentru care puteţi să vedeţi o bucăţică din reprezentaţia celor de la WASP la Cluj...



Şi mai există pe youtube un interviu recent, din octombrie, cu Blackie Lawless, care vorbeşte despre album, concerte şi altele, şi care interviu e presărat din loc în loc cu momente live – aşă că o să vedeţi şi scena la care se munceşte 2 ore, şi cam cum sună WASP în concert.

În concluzie:

Mi-a plăcut la Cluj, mi-a plăcut concertul şi mi-a plăcut compania. M-am întristat puţin la întoarcere, mai ales la căderea serii, pentru că sîntem alcătuţi din straturi, aidoma unor cepe, cum bine spunea cineva... Şi la fel ca în cazul cepelor, cînd începi să îndepărtezi din straturi, mai mereu se lasă cu lacrimi.