Frica

Tema primita de la:
AndreiArd (10/20/2008 11:02:23 PM):
tema: frica
cuvinte de folosit: inauntru, tampon, degete, alb, respir

si rezultatul:

Wed, Oct 22, 2008 at 8:20 AM
subject: FRICA - andreiard
mailed-by gmail.com


Ca adult, pot spune că nu cunosc frica. Adică, nu mi-e frică de întuneric, nu am drame dacă vreo pisică-mi taie calea, mă distrează când maică-mea înjură când îi iese cineva-n cale cu gol… Nu mi-e frică de câini, deşi am semne pe ambele picioare, nu mi-e frică de singurătate. Într-un fel, mă simt chiar bine singură, deşi, dacă e prea multă linişte, parcă iar nu-i bine... Probabil singurătatea de care mă tem este aceea care implică pierderea vieţii unei persoane apropiate.

Nu mi-e frică de întuneric. Acum. Dar mi-a fost. Eram mică, aveam vreo 4 ani şi locuiam la ţară, stând mai mult cu bunica. Nu ştiu cum aflasem de moarte, probabil văzând cum se taie găinile, şi efectul ei iremediabil mă întrista. Cred că am făcut greşeala să întreb cum e atunci când eşti mort. Cineva mi-a spus că e ca atunci când dormi, şi întotdeauna când se lăsa seara şi trebuia să dorm mă apuca o stare de rău. Întunericul se lăsa parcă pe mine şi mă strivea, şi încercam să rămân trează de teamă ca nu cumva să nu mă mai trezesc a doua zi. Mă gândeam că nu se poate să fim chiar aşa de vulnerabili, că era suficient să-ţi doreşti să nu mori ca să poţi trăi cât vrei.

Într-o seară eram în pat cu bunica. Îşi trecea degetele prin părul meu încercând să mă adoarmă. "Mamaie", am rostit eu în întuneric, "tu… o să mori?" Bunica era probabil aţipită şi mi-a răspuns cu jumătate de gură ceea ce orice om normal ştie, că toată lumea moare la un moment dat. Dar eu nu voiam, refuzam să fac ceva ce nu mi-era pe plac, şi nu înţelegeam de ce lumea nu ia măsuri împotriva a ceva atât de urât ca moartea. "Nu-i aşa că eu n-o să mor niciodată?" Nu-mi aduc aminte dacă m-a minţit sau nu, însă la scurtă vreme de atunci situaţia s-a schimbat şi noaptea nu mi s-a mai părut atât de apăsătoare.

Viaţa s-a schimbat şi ea, tata a început să fie din ce în ce mai agresiv acasă, şi am ajuns să-l urăsc şi să-mi fie groază de el. Treptat duşmanul meu de-o viaţă, moartea, a ajuns un prieten de încredere. Mă învita uneori pe la el, să stăm de vorbă. N-am intrat niciodată, dar am privit de câteva ori înăuntru. Cred că frica cea mai mare atunci era că nu pot să apăr persoanele care-mi erau dragi. Adică mama. Iniţial am vrut să mor. Dar eram laşă şi n-am găsit niciodată o metodă nedureroasă sau care să nu facă prea multă mizerie… Apoi am vrut să-l omor. Eram mică şi mă gândeam că n-aş avea şanse decât când doarme. Probabil tot din laşitate m-am abţinut şi de la asta. Sau poate a fost altceva. Aveam tot felul de scenarii psihotice, ce s-ar întâmpla dacă sufletul mamei ar trece în trupul tatălui meu şi invers. Aş mai putea oare să urăsc faţa aceea ştiind că de fapt era mama mea? Şi cum aş putea s-o iau în braţe dacă acolo ar fi el…

Situaţia asta a durat cam toată copilăria, deşi nu am acceptat-o niciodată. Sufeream atât de mult nu din cauza a ce mi se întâmpla mie, ci din cauză că nu puteam proteja singura persoană la care ţineam. Mă aşezam uneori între ei, tampon, dar asta nu avea efectul pe care îl aşteptam. Nu reuşeam decât să amplific scandalurile şi s-o aduc şi pe mama în situaţia mea, pentru că şi ea ar fi preferat la rândul ei să sufere doar ea, decât să mi se întâmple şi mie ceva.

De obicei adolescenţii traversează o perioadă de teribilism şi rebeliune. Ţin minte că mi-am luat buletinul şi am luat prima decizie ireversibilă din viaţa mea. Aveam să plec. Voiam să plec cu mama, şi încercasem de câteva ori s-o conving. De fiecare dată se răzgândise. De data asta nu am mai încercat s-o fac să-l părăsească, i-am spus doar că plec. Nu conta unde, atâta vreme cât era linişte. Nu mai acceptam să muşc perne, să ţip singură prin casă şi să mă prefac că dorm când aud cheia în uşă.

Toată viaţa am crezut că sunt urâtă. Mi se spusese de atâtea ori şi oricum aveam o grămadă de poze care s-o dovedească. Uram mai cu seamă fotografiile alb-negru, pentru că în toate arătam ca o ţigancă. Aveam faţa neagră şi mereu o expresie care arăta clar că uram să mi se facă poze. Primele poze în care mi-a plăcut cum am ieşit au fost cele de la 15 ani, deşi erau tot alb-negru…

Cele mai mişto amintiri sunt din casa în care locuiesc şi acum. Casa în sine nu mi-a plăcut niciodată şi am considerat-o mereu ceva temporar. Trecând peste aspectul ei, aici am trăit cea mai frumoasă parte a existenţei mele. Aici m-am liniştit, aici am ascultat muzică, aici am vorbit ore întregi la telefon, aici m-am schimbat. Uneori când visez, nu visez casa asta, ci pe cea veche. Îmi pare bine că nu am mai visat case de mult.

Ca adult, pot spune că nu cunosc frica. Sau mai precis că o cunosc, dar nu o accept. Sau mai precis, că o accept, dar că nu o las să mă domine. Sau că o las, dar mă gândesc la soluţii. Sau că nu mă mai gândesc la nimic şi doar încerc să respir.